Start > Ritul bizantin > Crucea lipsă

Crucea lipsă

15 September 2006
2,658 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Înălțarea Sfintei Cruci

În fața unor biserici protestante americane se găsesc afișe mari pe care stă scris: “Luați-vă grijile și aduceți-le la biserică; milioane de oameni le lasă aici”. Fără îndoială există un mare adevăr în aceste cuvinte. Cristos oferă alinare pentru spiritele încercate, dar oare la aceasta se reduce întreg creștinismul?

Se spune că în Orient, cămilele îngenunchează în fața stăpânului lor în fiecare seară, pentru ca greutățile să le fie date jos. Dar dimineața următoare, aceleași cămile îngenunchează din nou în fața stăpânului pentru a primi o nouă povară. Dacă este să fim creștini, atunci trebuie să facem la fel. La picioarele crucii suntem eliberați de povara păcatului și a vinovăției noastre. Dar luăm o alta: greutatea compasiunii pentru această lume plină de păcat și de suferință.

Crucea lui Cristos, a cărei Înălțare o sărbătorim astăzi, stă ridicată pentru mântuirea omului. Pentru iertare. Ca dovadă a iubirii infinite a lui Dumnezeu. Dar trebuie să dăm un răspuns, unul propriu, crucii lui Cristos: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-mi urmeze Mie” (Luca 9,23).

Iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi. Ne luăm crucea și îi urmăm pentru că El a luat primul crucea pentru noi. Există însă o cruce în viața noastră? Suntem dispuși astăzi să îi urmăm lui Cristos? Îndeplinim oare voia Sa în noianul de presiuni exterioare? Avem dorința de a ne depăși obiceiurile păcătoase adânc înrădăcinate în suflet? “M-am răstignit împreună cu Cristos” (Galateni 2,20), scrie Sf. Paul. “Mor în fiecare zi!” (1Corinteni 15,31), dar nu o moarte fizică, ci o moarte – zilnică! – față de egoism și păcat. Suntem noi gata pentru a duce o astfel de cruce?

Crucea lipsă

Se spune că un preot era asaltat de nemulțumiți: de contabilul parohiei, care se plângea că cei mai mulți nu lasă decât monede la chetă; de responsabilul cu cateheza, iritat că nu are suficiente resurse pentru a ține orele; de dirijorul corului, agitat că nu găsește vocile de care are nevoie pentru o armonie perfectă. Duminica următoare, credincioșii au văzut că de pe altar lipsea crucea. Au început să se întrebe: de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Preotul i-a anunțat: “Crucea, după cum știți, este un simbol al sacrificiului lui Cristos pentru mântuirea noastră. Este de asemenea un simbol al propriului nostru sacrificiu pentru Domnul și pentru Biserica Sa.”

“Am descoperit însă cu tristețe că puțini dintre noi facem sacrificii adevărate. Crucea a devenit doar un ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi. Puțini sunt cei dispuși să își sacrifice timpul și interesele personale pentru Biserică. Așa că m-am gândit să iau crucea de pe altar, căci este doar un banal simbol. Privind la altar în această dimineață, nu vedeți crucea. Sper ca aceasta să vă amintească de faptul că crucea trebuie să fie în inimile voastre, în dăruirea voastră, în slujirea pe care i-o aduceți Domnului și Bisericii Sale. Crucea de pe altar nu are nici un sens dacă nu este prezentă și în viețile noastre.”

Comunismul a avut mare succes la tineri provocându-i să ducă o viață dură și în competiție. La intrarea în asociația tinerilor comuniști avea loc un astfel de dialog: “Știi ce te așteaptă?”, întreba comunistul. “Da, știu”, spunea tânărul aspirat. “Frig, foame, sfidare, abuz, închisoare, boli și moarte”, continua comunistul. “Da, știu”, răspundea tânărul. “Sunt gata. Le voi îndura pe toate.”

Noi, creștinii, avem motivele corecte pentru o astfel de viață de sacrificiu, dar ne lipsește spiritul comuniștilor. Am devenit saturați de iubirea de confort și de viața fără probleme, încât nu mai avem vigoarea necesară pentru a fi combatanți. Însă singurul creștinism care poate spera să cucerească lumea este creștinismul cu crucea în inimă. Să ne întrebăm deci dacă nu cumva crucea lipsește din viețile noastre… dacă nu cumva crucea a devenit un simplu ornament, o podoabă exterioară. Mai este ea simbolul sacrificiului nostru pentru Cristos? Dacă nu ne dăruim, dacă nu slujim, nici cruce nu avem.

Un Episcop credincios

Suntem în anul 156dC. Mulțimile se agită pe străzile Smirnei strigând: “Afară cu creștinii! Sunt periculoși! Refuză să se închine împăratului. Jos cu Policarp până nu vin romanii și îl aruncă animalelor!” În timpul procesului, proconsulul roman îi spune Episcopului Policarp: “Dată fiind vârsta ta, te invit să îi juri credință lui Cezar și vei fi scutit de tortură.” Referindu-se la Cristos, Policarp răspunde: “Optzeci și șase de ani i-am fost sclav Lui, și nimic nu mi-a făcut rău și nici nu s-a dezis de mine. Cum aș putea să îi aduc hulă Regelui care m-a salvat?” Mulțimea, care nu mai avea răbdare, a cerut moartea imediată a Episcopului. Astfel că Policarp este dus la rug. Se roagă, în timp ce focul este aprins și flăcările îl înconjoară.

Astfel a devenit el unul dintre cei mai faimoși martiri ai credinței creștine. Ca Episcop, Sf. Policarp purta crucea lui Cristos pe un lanț în jurul gâtului. Dar purta crucea și în inimă. A purtat-o cu fidelitate până la sfârșit, primind în locul ei coroana gloriei veșnice.

Ritul bizantin