Predici

Istoria spirituală a lumii, de care depinde şi cea materială, se derulează în jurul lui Adam şi al lui Cristos Isus. Primul a voit să devină Dumnezeu, al doilea, Dumnezeu fiind, s-a făcut om (In 1,14). Mândria şi umilinţa sunt personificate de ei. Mândria îl aduce pe Adam la sapă de lemn. Umilinţa îl înalţă pe Cristos mai presus de orice fiinţă (Ef 1,21). Mândria s-a furişat până în preajma Mântuitorului, căutând un loc de cinste în sufletele ucenicilor săi – Care dintre ei să fie mai mare.

Lupta pentru putere este oricând la ordinea zilei şi beţia ei îi ameţeşte pe cei mai înţelepţi şi-i ademeneşte chiar pe cei mai sfinţi. Mândria este rădăcina tuturor relelor; ea alimentează cu seva infernului toate patimile omeneşti. Ca să nu pună stăpânire şi pe sufletul nostru, să privim umilinţa sub aspectul ei teologic!

Ce ne spune prima lectură din cartea Înţelepciunii (2,12-17-20)? Viaţa celui drept, smerit, este o acuză a vieţii celor răi, mândri. Viaţa celui smerit este ca o conştiinţă vie în sânul societăţii.

Cine a aprins pentru prima dată flacăra conştiinţei din om? Dar în societate? Desigur, Dumnezeu. Un principiu filozofic spune: Nemo dat quod non habet – Nimeni nu dă ceea ce nu are. Nici Dumnezeu n-ar fi pus în om conştiinţa şi în sânul societăţii umilinţa drept conştiinţă vie, dacă nu ar fi avut-o. Când vezi un copil, îl poţi întrezări pe tatăl său. Când îl vezi pe un om smerit, îl întrezăreşti pe Dumnezeu. Este cea mai formidabilă descoperire. Dar, pentru a descoperi pe Dumnezeu în cel smerit, trebuie să fii smerit. Cel mândru vede în cel smerit doar făţărnicie, laşitate, incapacitate etc. Dacă încă nu l-am descoperit pe Dumnezeu în cel smerit, ori smerenia este o virtute rară, ori noi suntem prea mândri. Ne smerim privindu-l pe Isus timp îndelungat. Dacă sfântul Ioan l-a definit pe Dumnezeu că este iubire (1In 4,8), sfântul Francisc de Assisi l-a definit că este smerenie. Are dreptate, nu numai cu privire la Isus ca Fiu al Omului, care s-a smerit luând firea sclavului şi îmbrăţişând moartea cea mai ruşinoasă a crucii (Fil 2,6-8), dar este vorba despre toate cele trei persoane divine, care formează un singur Dumnezeu infinit şi pretutindeni, care nu are unde să se mai înalţe, nu are de ce să se înalţe, nu are în faţa cui să se înalţe, ci doar să se descopere. Orice descoperire, orice revelaţie personală este un act de smerenie, de aplecare spre cele inferioare pentru a le ridica, de a le ajuta pentru a le ferici.

Cum îşi dovedeşte cel smerit calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,5)? Plecându-se spre cei mici din jurul său: copii, bătrâni, bolnavi, orfani, săraci, văduve, descurajaţi, păcătoşi etc.

Lectura a II-a (Iac 3,16; 4,3) ne arată că gelozia (care este mai rea decât iadul (Înţ 2,24) şi cearta sunt excluse unde este umilinţă; ignoranţa spirituală este înlăturată printr-o înţelepciune care vine de sus, care este curată, pacifică, smerită, mlădioasă, plină de milostivire şi de fapte bune, fără părtinire şi ipocrizie. Fără smerenie, viaţa este un iad, fiindcă devine tot mai săracă în conţinutul ei esenţial: iubire din iubire. Avem bunuri materiale (vai de noi), dar nu avem oameni, fiindcă ignoranţa, specifică mândriei, duce omenirea cu paşi repezi spre un sfârşit fatal, nedemn de om. Sfântul Iacob arată că două lucruri îl caracterizează pe omul smerit şi înţelept: bogăţia faptelor bune şi dulceaţa inimii. Dar pe noi?

Să vedem cu ce ne face mai înţelepţi lectura a III-a (Mc 9,29-36). Am amintit deja în duminica trecută că Isus, fiind etalonul iubirii, este şi etalonul smereniei. Tot aşa ne apare şi în evanghelia de azi. Trecea prin Galileea, fără să fie ştiut; învăţa pe ucenici despre ceea ce i se va face la Ierusalim, umilinţele la care va fi supus; pune în faţa mulţimii modelul său, copilul, ultimul luat în seamă dintre oameni; învăţătura sa o atribuie Tatălui; apare asemenea celui mai sărac cu duhul dintre pământeni. Cu aceeaşi stare de spirit, cu care îşi revelează umilinţa şi moartea, îşi revelează şi mărirea, învierea şi divinitatea. Omul trebuie să fie egal cu sine însuşi în toate împrejurările şi aşa se arată drept. Un înţelept din vechime, vrând să cuprindă în câteva cuvinte cea mai înaltă ştiinţă din lume, spunea: Fii mereu egal cu tine însuţi! sau: Cunoaşte-te pe tine însuţi! (Socrate). Cunoaşterea de sine, în spirit şi adevăr, constituie prima treaptă a smereniei prin care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care aduce haruri îmbelşugate (Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48-49) şi ne face tari (Când sunt slab, atunci sunt tare 2Cor 12,10). Isus ne propune drept exemplu de smerenie copilul, să învăţăm de la el ce înseamnă a fi mic şi să ne plecăm spre el, ca să fim mici, fiindcă cine trăieşte pentru cel mic, trăieşte pentru Cristos, pentru Dumnezeu, asemenea lui Cristos. Copilul nu se poate menţine în viaţă decât prin grija celor din jur. Dacă înainte se spunea: Învăţaţi înţelepciunea de la cei bătrâni, Isus vine şi spune să învăţăm culmea înţelepciunii, smerenia, de la cei mici. Tragedia lui Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, constituie în mare măsură icoana lumii de azi, care rătăceşte pe faţa pământului, ba chiar şi în cosmos, fără legătura fraternităţii, fără iubire, pace, fericire, siguranţă, tocmai datorită lipsei de umilinţă.

Cum ne caracterizăm noi?

Stagiritul (Aristotel: 384-322) spune că acela deţine virtutea, care este artist în practicarea ei. Dacă un cântăreţ la vioară, pian etc. caută notele cu privirea şi apoi coardele sau clapele pe care să pună degetele, nu este artist, nu va încânta pe nimeni cu melodiile sale. Artistul vorbeşte, cântă cu gura, gândeşte aiurea, închide ochii sau îi roteşte prin sală etc. în timp ce degetele îi merg parcă mecanic şi armonia acordurilor se revarsă năvalnic în sufletele auditorilor aflaţi în extaz. Copilul este artist în umilinţă. Face din dependenţa sa faţă de părinţi o adevărată artă care farmecă inima părinţilor şi le dă forţa necesară de a munci, de a se jertfi, de a-şi da chiar viaţa pentru el. Cum plânge când este lăsat singur, cum se bucură când îşi îmbrăţişează părinţii, când primeşte de la ei lucruri de nimic, precum jucăriile, câteva bombonele etc., spune mult celor care vor să fie copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Toma de Aquino susţine că acela deţine secretul virtuţii cu adevărat, când o practică el însuşi cu multă plăcere. Cine face o dată un lucru cu plăcere, îl va face şi a doua şi a treia oară, mereu. Dacă aţi venit cu plăcere la biserică, veţi reveni. Dacă îţi place să te smereşti slujind pe alţii, bucurându-te de bucuria celor mici, vei face multe lucruri bune prin care îţi vei da în vileag o inimă mare, inima de aur.

De la Plutarh, scriitor, istoric şi filozof grec (46-120), care enumeră douăsprezece criterii ale umilinţei, am reţinut doar unul, în care se spune: Cel care este virtuos cu adevărat, va practica virtutea, (respectiv umilinţa) şi în somn şi se va lupta în vis contra ispitelor opuse acelei virtuţi. De fapt, atitudinea copilului în somn este atitudinea omului smerit: el caută mereu sânul mamei lângă care se simte în siguranţă; dacă nu-l găseşte, scânceşte, deşi doarme.

Isus, care s-a smerit până la moartea pe cruce, ne-a lăsat un minunat exemplu de umilinţă. Când visul cel urât al morţii s-a abătut asupra lui, când a simţit povara zdrobitoare a singurătăţii, adusă de păcatele lumii pe care le-a luat asupra sa, toate având acelaşi izvor comun, mândria omului de a fi cineva, uneori chiar asemenea lui Lucifer, a strigat cu lacrimi de sânge şi cu glas puternic, deşi sleit de spasmele morţii: Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?) (Mt 27,46). De aici înţelegem că moartea este ultima lovitură de ciocan dată mândriei, fiindcă actul umilinţei supreme, în care fiecare rămâne singur în faţa abisului care se numeşte dincolo, necunoscut, veşnicie, în faţa căruia fiecare doreşte să-i fie cineva alături, dar sfâşietoarea singurătate, datorată mândriei, pecetluieşte adevărul: eşti mic, eşti nimic; şi, de crezi că ai ceva, trebuie să te lepezi până şi de tine însuţi şi să te încredinţezi aceluia care s-a definit pe sine drept Cel ce este (Ex 3,14), ce este totul în toţi şi în toate (Sir 43,27; Col 3,11). Tragedia singurătăţii din clipa morţii a încercat să-şi pună amprenta şi pe sufletul celui care s-a arătat cel mai solidar cu muritorii, cu Isus, dar el, cu ultimele puteri, a aprins o lumină nouă: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46), fiindcă este mai bine să aprinzi o luminiţă, oricât de mică, decât să te plângi de întuneric (Confucius).

Luminiţa creştină, aprinsă pe vârf de munte, este umilinţa. Prin ea fiecare putem dovedi lumii că suntem lumină, fii ai lui Dumnezeu, mesageri ai învierii şi purtători ai înţelepciunii divine prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin