Predici

Lecturile de la Liturgia cuvântului, ascultate acum câteva minute în urmă, au menirea să statornicească relaţii mai strânse între noi şi Dumnezeu: prima lectură, prin speranţă – Am dat, dar Domnul mă va face biruitor -, după cum spune servitorul lui Iahve; lectura a II-a, printr-o credinţă vie, fiindcă ea dă naştere faptelor bune favorabile aproapelui (sfântul Iacob); şi lectura a III-a, prin iubire, călcând pe urmele lui Isus. Toate sunt necesare, dar fiindcă iubirea va rămâne relaţia veşnică dintre om şi Dumnezeu, îi vom acorda mai multă atenţie.

Toate unităţile de măsură: metrul, kilogramul, litrul etc. au un etalon care se păstrează cu multă grijă, sub pază, în seifuri bancare şi trezorerii statale, ca de exemplu, metrul şi kilogramul etalon se află spre păstrare la Banca din Sèvres (Franţa) încă din anul 1791. Toate unităţile de măsură din lume trebuie să fie conforme cu cele etalon şi nimeni nu are dreptul să le schimbe, conform convenţiilor internaţionale.

Dumnezeu a dat oamenilor o iubire etalon, pe Fiul său Isus, ca să ne iubim aşa cum ne-a iubit el. Isus, ca etalon al iubirii, nu este asemenea cu patul lui Procust, în care cel mai mic este întins forţat şi cel mai mare este retezat, fiindcă el este extensibil la întreaga fiinţă a omului, cerând: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toate puterile tale; iar pe aproapele, ca pe tine însuţi (Mt 22,37-39).

Acest fir roşu al vieţii creştine autentice străbate el oare şi lecturile de azi?

În prima lectură (Is 50,5-9a) apare un termen comercial de factură religioasă: Do ut des – Dau ca să-mi dai. Domnul mi-a dat şi eu i-am dat; eu i-am dat şi Domnul mi-a dat. Aceasta era concepţia destul de negustorească a Vechiului Testament despre relaţiile Dumnezeu şi om, om şi Dumnezeu. Nu se făcea nimic decât în vederea unui câştig reciproc. Dragostea, spunea cineva, sau este gratuită sau nu este dragoste (Michel Qoist). Relaţiile dintre Dumnezeu şi om, bazate numai pe speranţă, degenerează în negoţ spiritual.

În lectura a II-a (Iac 2,14-18) se caută o demonstraţie de relaţie pe baza credinţei: arată-mi şi-ţi voi arăta; nu-mi arăţi, nu-ţi voi arăta. Dacă aici nu este vorba de un comerţ spiritual, nici nu poate fi vorba de o relaţie de cea mai bună calitate. Relaţiile bazate numai pe credinţă degenerează uşor în fariseism şi mândrie. Credinţa face ochi numai când între oameni domneşte iubirea – credinţa care acţionează prin caritate, cum spune apostolul Paul (Gal 5,6). Ca oamenii să creadă în Dumnezeu, el şi-a dovedit iubirea în mii de feluri prin creaţie, ca să credem în iubirea lui ne-a dat dovada supremă în întruparea Fiului său (1In 4,16).

Urmarea lui Cristos (lectura a III-a: Mc 8,27-35) stă în iubirea care nu comercializează şi nu se comercializează, care nu caută ale sale, care nu cântăreşte, nu măsoară, care iubeşte pentru iubire, iubeşte de dragul iubirii, iubeşte pentru a naşte iubire, fiindcă numai iubirea oferă adevărata libertate a spiritului.

Mă întreb: dacă oamenii s-ar iubi conform acestui etalon, nu s-ar naşte în noi forţa de a face minuni şi chiar de a învia? Germenul învierii nu se naşte în noi prin iubirea care iubeşte pentru a naşte iubire? Cine va fi următorul, după Isus, care va învia din morţi prin forţa iubirii? Desigur că numai acela care ajunge la totala identificare cu Cristos. Maria, mama lui Isus, a atins această identificare şi a înviat. Altul? Poate sfântul Iosif. Altul? Se ajunge aici prin lepădarea totală de sine şi prin îmbrăţişarea crucii (Mc 8,34). Cum ar fi fost posibil ca Isus să fie etalonul iubirii dacă n-ar fi coborât până pe cea mai de jos treaptă a smereniei? Cum ar fi putut Isus să fie măsura, etalonul slavei, dacă nu ar fi urcat până pe ultima treaptă posibilă de identificare cu Dumnezeu? Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa (Lc 24,26).

Isus, etalon al iubirii şi măririi, nu stă ca un obiect inert, închis într-o casetă de bancă, în rafturile unui muzeu sau arhivă, nici într-un turn de fildeş, el este viu şi activ chiar de-a dreapta Tatălui de unde mijloceşte pentru noi, de unde ne modelează prin har în măsura în care avem bunăvoinţă, în măsura în care trăim cuvântul său şi ne ducem crucea zilnic pe urmele sale, adică în măsura în care ne lăsăm modelaţi, ajustaţi, şlefuiţi, ciopliţi şi întregiţi de har, fiindcă vrea să se reproducă, să se copie la infinit în fiecare om, în fiecare spirit din cer, de pe pământ şi din orice colţ al spaţiului cosmic. Instrumentele sale sunt apostolii care administrează sfintele taine, cum spune sfântul Paul: Sfătuim pe fiecare om şi învăţăm cu toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul desăvârşit în Cristos (Col 1,28).

Sfinţii, cunoscând acest etalon al iubirii, s-au străduit să-l atingă, fiind convinşi că de nu-l vor atinge în această lume, vor avea multe de suferit în focul curăţitor până vor ajunge să se modeleze conform originalului.

Sfântul Ioan Scărarul spune: precum cei mândri, spre a-şi câştiga cinste în faţa lumii, îşi atribuie calităţi pe care nu le au, afirmând că sunt de viţă nobilă, bogaţi, de neam mare, campioni, artişti etc. tot astfel cei care doresc să fie conform cu originalul, cu Isus, etalonul iubirii, doresc să fie necunoscuţi de lume, dispreţuiţi şi îşi atribuie slăbiciuni pe care nu le au. Un exemplu în această privinţă este eremitul Simeon care, ştiind că guvernatorul provinciei, atras de faima sfinţeniei lui, avea să vină şi să-l viziteze, s-a aşezat la uşa chilioarei sale şi, ţinând într-o mână o bucată mare de pâine iar în cealaltă o bucată de caşcaval, a început să le muşte cu lăcomie, ceea ce i-a atras dispreţul vizitatorului. Un alt exemplu este sfântul Francisc de Assisi care, pentru a se sustrage de la onoarea unei recepţii care se voia în cinstea lui, a început să frământe lutul cu picioarele goale. Sfânta Gema Galgani se juca mereu cu pisica, atunci când veneau persoane distinse ca s-o viziteze din curiozitate ca pe un fenomen ieşit din comun, nu cu dorinţa de schimbare a propriei vieţi.

Dacă astfel de persoane sfinte sunt mai mult de admirat decât de urmat, noi să primim cu umilinţă şi iubire tot ceea ce Isus ne dă să suferim în această viaţă.

Celui care este fericit când este dispreţuit, ce îi mai poate strica, atunci când chiar dispreţul lumii, care ar fi singura cauză ce l-ar putea întrista, îi pricinuieşte plăcere? Ce îi va putea tulbura liniştea, când el o găseşte tocmai în furtuna pe care oamenii o ridică împotriva lui? Pentru cel care a ajuns la această stare, lumea devine un paradis, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Un astfel de om se aseamănă cu pasărea furtunii, cântă când fulgerele spintecă văzduhul, vântul frânge pomii, trăsnetele zguduie pământul etc. În răzvrătirea forţelor oarbe ale naturii, ea găseşte armonia trilurilor încântătoare. Isus iubeşte pentru frumuseţea iubirii şi vrea să ne încadreze în armonia cerească de a-l urma prin furtunile vieţii, vrea să ne facă părtaşi ai fericirii conţinută în taina iertării, în furtunile duşmăniei, urii, dispreţului, răstignirii, aşa cum ne-a trasat vocal în predica de pe munte (Mt 5,3-12) şi cum a păşit până pe Calvar prin împlinirea a tot ceea ce a învăţat. Isus trăieşte farmecul iubirii din melodia încântătoare a iertării: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac (Lc 23,34). În furtunile urii el cântă iubirea. Ce poate fi mai minunat?

Deşi este o invitaţie şi nu o poruncă, de a lua crucea zilnică totuşi Caritas Christi urget nos (2Cor 5,14) – Dragostea lui Cristos ne împinge, ne constrânge să facem la fel, fiindcă nimic nu-i mai adevărat, mai frumos, mai sfânt decât iubirea născută din iubire şi cântă pe timp de furtună. Lui Dumnezeu nu trebuie să-i spunem: Te iubesc, dacă îmi dai… îmi faci etc., ci: Te iubesc fiindcă eşti iubire, cred în iubirea ta, sper în iubirea ta şi vreau să trăiesc ceea ce trăieşte din iubire faţă de toţi şi de toate. Ajută-mă cu iubirea harului tău, ca să-ţi pot sluji cu toată iubirea fiinţei mele! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin