Predici

Doi călugări, fratele Francisc şi unul mai bătrân, mergeau pe un drum de ţară, într-o zi ploioasă. Pe drum au văzut la un moment dat o frumoasă tânără, îmbrăcată în mătăsuri, care nu îndrăznea să treacă drumul datorită noroiului de pe drum. “Haide”, îi spune fratele Francisc, “te trec eu.” A luat-o în braţele sale puternice şi a trecut-o drumul. Cei doi călugări au mers apoi mai departe, în linişte, până la mănăstirea lor. În cele din urmă călugărul bătrân nu s-a mai putut abţine: “Călugării nu ar trebui să stea lângă tinere”, a spus el, “mai ales lângă tinere frumoase şi atrăgătoare ca aceea! De ce ai ajutat-o?” “Dragă frate”, a spus fr. Francisc, “eu am dus fata de pe o parte pe alta a drumului, dar tu ai adus-o până în mănăstire!” Cu gândul, desigur…

În aceşti doi călugări vedem cele două frecvente căi de abordare a spiritualităţii creştine, respectiv evitarea şi implicarea. Spiritualitatea evitării subliniază îndeplinirea cu devoţiune a obligaţiilor religioase, şi fuge de cei priviţi ca păcătoşi, de teama ca nu cumva aceştia să contamineze. Ţinta ei este să ne ţină separat de lume, nici gând să schimbe lumea sau să încerce măcar aşa ceva. Spiritualitatea implicării, pe de altă parte, subliniază solidaritatea activă cu păcătoşii. Nu fuge de ei, ci aleargă să le întindă o mână, crezând cu tărie că este mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul. Echilibrul în spiritualitatea creştină presupune reconcilierea acestor două tendinţe, punerea lor în armonie. După cum ne spune Iacob: “Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor (implicarea) şi a se păstra nepătaţi de lume (evitarea)” (Iacob 1,27).

În Evanghelia de astăzi, fariseii şi cărturarii vorbesc despre spiritualitatea evitării. Atenţia lor cade asupra respectării ritualului. Plângerile lor privitoare la mâncatul cu mâinile nespălate nu au de-a face cu igiena personală. Ei sunt interesaţi de ritualul spălării mâinilor pentru că ei credeau că astfel se apără puritatea ritualică a evreilor de presupusa impuritate a neamurilor. Nerespectarea prescripţiilor de către discipolii lui Isus făcea mai neclară distincţia dintre evrei şi neamuri, ca şi cum ar fi fost tot una. Isus apără această spiritualitate a includerii “proscrişilor” cu cuvinte ferme: “Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur” (Marcu 7,14-15).

Prin această afirmaţie, Isus a demolat întreaga construcţie a fobiei religioase de atunci, alungând teama de oamenii ce nu sunt ca noi. Neamurile nu îi fac mai impuri pe evrei decât evreii pe neamuri. Nimic şi nimeni din afara persoanei nu poate să murdărească o persoană. Dacă în jurul tău vezi murdărie, poate fi pentru că tu o duci acolo. O persoană cu mintea curată nu vede decât curat peste tot, în toţi şi în toate. Am putea să extindem puţin frumoasa fericire spusă nouă de Isus: “Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu peste tot, în toţi şi în toate”. Nu ne mirăm atunci că Isus nu a ezitat să atingă un lepros, să mănânce cu păcătoşii, să lase o femeie “necurată” să se atingă de el. S-a apropiat atât de mult de oamenii cu o reputaţie proastă încât a primit şi o poreclă: “prietenul vameşilor şi al păcătoşilor” (Matei 11,19).

Astăzi este o zi potrivită pentru a mai ne analiza odată orientarea spirituală. Cultivăm o spiritualitate a evitării, ca bătrânul călugăr care ar fi lăsat o tânără pe marginea drumul doar pentru a respecte nişte reguli de om concepute şi pentru a nu-şi compromite sfinţenia? Dacă da, Evanghelia de astăzi ne provoacă să fim mai mult asemenea fratelui Francisc, care a întins mâna spre cei aflaţi în nevoie, ştiind că dacă nu eşti deja murdar în inimă, atunci nimeni şi nimic din afară nu te poate murdări.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin