Predici

Liturgia cuvântului de azi ne prezintă o dublă primejdie a bogăţiilor: înstrăinează pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni. Un autor scrie: Omul nu numai că nu este singur pe rotocolul pământului, dar este strâns legat de ceilalţi oameni şi, în mod liber, trebuie să se unească cu ei în iubire. Numai sfântul este un om desăvârşit care s-a eliberat total de el însuşi pentru a primi “în el” în întregime pe Dumnezeu şi omenirea, fiindcă Măreţia unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune (Michel Quoist, A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 18 şi 21).

Avram, din parabola lui Lazăr cel sărac, spune bogatului care îi ceruse să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi pentru a-i avertiza cum trebuie să folosească bogăţiile spre a nu ajunge în iad: “Au pe Moise şi pe profeţi. Să asculte de ei!” (Lc 16,19-31). Printre aceşti profeţi se numără şi Amos care i-a avertizat cu severitate pe bogaţii din Sion şi din Samaria cu acel Vai de cei care trăiesc fără a se îngriji de alţii, ci numai de ei înşişi, făcându-şi paturi de fildeş pentru plăceri şi leneviri prelungite, fotolii luxoase pe care stau şi mănâncă ceea ce-i mai bun şi se îmbată cu băuturile cele mai alese, îşi ung trupurile cu uleiuri parfumate şi ascultă muzică, în timp ce alţii gem sub biciul zbirilor ca ei să aibă de toate (Lec. I: Am 6,1a. 4-7).

Bogatul din evanghelie cere învierea unui mort pentru a-i convinge pe fraţii săi bogaţi să revină la comuniune cu cei săraci. Isus a înviat. Au revenit cei bogaţi la sentimente sfinte? Pe lângă paturi, fotolii, mâncăruri alese şi băuturi tari au adăugat ţigări, droguri şi filme pornografice. Cel plin de bogăţii nu mai are loc în sufletul său nici pentru Dumnezeu şi nici pentru ceilalţi oameni! Pentru aceasta a exclamat Isus cu atâta durere: Vai vouă, bogaţilor! (Lc 6,24), fiindcă vedea în bogăţie pericolul cel mai mare de autosuficienţă: îndepărtare de Dumnezeu şi insensibilitate faţă de aproapele. În contrast cu vai vouă, bogaţilor, stă: Fericiţi cei săraci (Mt 5,3), fiindcă săracul are loc în sufletul său pentru orice veste bună, pentru Dumnezeu şi împărăţia sa, pentru fericirea tuturor oamenilor.

Dar cine-i adevăratul sărac? Numai acela care îl are pe Cristos drept maximă bogăţie, îl are pe acela care “s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim noi” (2Cor 8,9).

Lacomi după bogăţiile lumeşti, unii au numit evanghelia drept opiul care adoarme şi-i ţine buni pe cei săraci. Nu, ci evanghelia este denunţarea profetică a oricărei orientări nedrepte şi descoperirea cauzelor profunde ale nedreptăţilor umane. Chiar şi săracul poate să fie un bogat potenţial şi să lupte, nu pentru dreptate, ci pentru a lua locul celui bogat. Evanghelia este o chemare la convertire radicală pentru toţi, săraci şi bogaţi, convertire care trebuie realizată chiar acum (cf. MAC pag. 1172-1173).

Evanghelia de azi denunţă scuza bogatului ca nefondată. El susţine că soarta sa nefericită din iadul în care a ajuns se datorează ignoranţei: omul de pe pământ nu cunoaşte cum merg treburile în realitate faţă de bogăţie şi sărăcie. Ca şi el, tot aşa cei cinci fraţi de pe pământ, susţine mai departe bogatul, nu cunosc adevărul vieţii; învierea unui mort însă le-ar da adevărata ştiinţă despre viaţă. Dar, cine nu cunoaşte adevărul că Dumnezeu este Creatorul şi dătătorul vieţii? Cine nu ştie că omul nu şi-a dat singur viaţa şi prin urmare nu-i stăpânul, ci beneficiarul ei? Viaţa în sine este un dar, cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. De aceea în slujba vieţii trebuie să fie puse toate celelalte bogăţii. Bogăţia în sine nu-i un păcat, dar devine păcat acea bogăţie care permite celui sărac să moară, este păcat lipsa de solidaritate care divizează pe oameni şi care consimte ca unii să se lăfăiască în toate şi alţii să se stingă în mizerie blestemându-şi zilele şi proferând blasfemii la adresa lui Dumnezeu, pe care îl socotesc nedrept, fiindcă celor răi le merge bine şi celor buni le merge rău. Bogatul este condamnat fiindcă cu ştiinţă şi voinţă deplină a ales o formă de viaţă care este contrară misterului lui Dumnezeu. Viaţa, fiind un dar al lui Dumnezeu, este rodul iubirii, fiindcă numai cine iubeşte dăruieşte. Prin urmare: iubirea faţă de semeni este cuprinsă în viaţa însăşi. Acela care elimină iubirea din propria viaţă se sinucide şi însăşi bogăţiile în care se închide îi devin cameră de gazare, îşi pierde adevărata libertate, devine robul acelor lucruri care îi macină viaţa.

Sărăcia lui Lazăr nu-i prezentată ca un ideal al vieţii de pe pământ, ci, nenorocit fiind de lăcomia celor bogaţi, el s-a încrezut în Dumnezeu, şi-a încredinţat viaţa în mâinile îngerilor lui Dumnezeu. Îngerii sunt semnul iubirii divine din viaţa noastră: ei ne inspiră gândurile cele bune şi sfinte şi ne trezesc mereu conştiinţa asupra adevărului cuprins în scrierile lui Moise şi ale profeţilor. Îngerii l-au dus pe Lazăr în sânul lui Avram, adică până la locul împlinirii tuturor promisiunilor făcute de Iahve lui Israel, până la banchetul împărăţiei şi al harului. Săracul nu se mântuieşte pentru simplul motiv de a fi năpăstuit în această lume, ci pentru că este deschis faţă de Dumnezeu şi se lasă călăuzit de puterea iubirii şi a harului său.

Omul poate ajunge în sânul lui Avram încă din această lume, dacă pătrunde în inima credinţei care bate în ritmul carităţii. Un om bogat asculta o predică despre fericirea paradisului. După Liturghie s-a dus să-l felicite pe predicator şi să-i facă o observaţie: nu a menţionat unde este paradisul. Ştiindu-l bogat, predicatorul i-a arătat o căsuţă în care era o văduvă de război, bolnavă, cu patru copii sărmani şi i-a zis: Du-i medicamente bolnavei, hăinuţe şi hrană copiilor ei şi apoi vino să-ţi spun unde este paradisul! Omul a ascultat: le-a dus de toate. Cum a intrat în casă şi a început să împartă darurile, mama şi copiii au început să plângă de bucurie. Îmbrăţişându-l, copiii i-au spus: Tu eşti tăticul nostru. Mămica ne spunea mereu că te vei întoarce şi ne vei aduce de toate. Rămâi cu noi! Bogatul, plin de emoţie, le-a spus: Nu sunt tăticul vostru, dar vă făgăduiesc: voi veni mereu la voi. Întorcându-se la predicator i-a spus: Părinte, nu trebuie să-mi mai spuneţi unde este paradisul, îl ştiu, este în inima mea. Aici, în inimă, este alinarea. Iată ceea ce spuneam la început: Omul nu numai că nu este singur pe rotocolul pământului, dar este strâns legat de ceilalţi oameni şi, în mod liber, trebuie să se unească cu ei în iubire, fiindcă numai aşa se poate ajunge în sânul lui Avram. Pe drept: Măreţia omului se măsoară prin puterea lui de comuniune.

În toată parabola săracului Lazăr şi a bogatului găsim o escatologie individuală. Se pare că nu-i necesar să aşteptăm sfârşitul lumii ca să primim răsplata sau pedeapsa pentru faptele noastre. Moartea individuală, inclusă în contextul împărăţiei lui Dumnezeu, dezvăluie misterele cele mai profunde ale omului (cf. CBL pag. 1249-1251).

În lectura a II-a (1Tim 6,11-16) sfântul apostol Paul îl sfătuieşte pe ucenicul său Timotei să păstreze adevărata faţă a bunului păstor, aşa cum a promis în mod solemn în ziua consacrării sale ministeriale. Acesta este punctul de plecare pentru a fi crezut atunci când propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. Păstorul cel bun, prin corectitudinea vieţii sale, îi face fără scuză pe cei răi în ziua judecăţii; pe cei buni îi îmbogăţeşte cu sărăcia lui Isus, făcându-i părtaşi de slava lui cea veşnică.

Vrem fericirea din sânul lui Avram? Să ne lăsăm călăuziţi de îngerii lui Dumnezeu!

Aproape ca de obicei, voi încheia cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii, înălţând-o spre ceruri în numele tuturor: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facem părtaşi de bunurile cereşti (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin