Predici

Vă rog să luaţi aminte cu toată atenţia la porunca neobişnuită a lui Isus: Faceţi-vă prieteni din bogăţiile nedrepte! Sigur, se pune mai întâi problema unei cercetări riguroase a conştiinţei asupra a tot ceea ce avem, ca apoi să vedem în ce măsură sunt drepte sau nedrepte aceste bogăţii.

Străduinţa unuia sau a altuia de a împlini porunca îi va aduce ca prieten chiar pe Isus, pe Dumnezeu, care se declară: Eu sunt mântuirea poporului meu; îl ascult când mă strigă în necazul său şi voi fi Domnul lui pentru totdeauna (LR, antif. intr.).

Voi enumera câteva dintre bogăţiile pe care le avem aproape cu toţii: viaţa, mintea, voinţa, memoria, sănătatea şi puterea de muncă, autoritatea, onoarea, bunurile materiale de multe feluri atât mobile cât şi imobile.

Azi, ca şi pe vremea profetului Amos (Sec. al VIII lea î.C. Lec. I: Am 8,4-7), bogaţii erau primii care foloseau orice ocazie ca să se îmbogăţească şi mai mult în dauna săracilor. Comerţul la negru era la ordinea zilei. Profetul se plânge că cei bogaţi nici ziua Domnului nu o pot petrece în linişte, dând lui Dumnezeu cultul ce i se cuvine, fără a se gândi cum să mai înşele pe cel sărac în ziua următoare. Ce să spunem noi azi când târgurile cele mai mari se ţin tocmai în ziua Domnului, la care se vând şi se cumpără prin înşelăciune tocmai acele lucruri de care va trebui să dăm cont lui Dumnezeu care ni le-a încredinţat spre administrare, cum sunt: credinţa, cinstea, onoarea, puterea etc.!

Dumnezeu se jură că va face dreptate în ziua de apoi. Cum? Când omul a păcătuit în paradis din dorinţa de a avea ceea ce nu i se cuvenea, Dumnezeu l-a căutat pe Adam şi l-a chemat, dându-i siguranţa prezenţei sale că nu l-a părăsit. În ziua de apoi Dumnezeu se va ascunde şi omul îl va striga, dar nu-i va mai răspunde în veci. Şi omul va striga cu disperare în veci de veci, fiindcă nu va mai avea siguranţa existenţei şi se va scufunda în coşmarul distrugerii a tot ceea ce este şi s-a străduit să adune pe pământ, afară de Dumnezeu care este pretutindeni şi pe care l-a neglijat, cum spune profetul Ezechiel: “Argintul lor va fi aruncat în drum şi aurul li se va schimba în spurcăciune, fiindcă argintul şi aurul lor nu-i vor putea mântui în ziua urgiei Domnului. Cu aur şi cu argint nu se vor putea sătura şi pântecele nu şi-l vor umple, deoarece le-a fost pricina căderii în păcat” (7,19).

Isus, în iubirea sa nemărginită faţă de noi oamenii, ca să ne mântuiască de coşmarul veşnic, ne-a dat parabola din evanghelia de azi (Lc 16,1-13), denumită impropriu: administratorul nedrept, ceea ce îngreunează înţelegerea învăţăturii exacte, fiindcă ni se pare că Mântuitorul laudă o nedreptate, ceea ce nu este deloc adevărat. Ceea ce interesează în parabolă nu-i omul bogat, nici administratorul cu datoriile sale şi cu datornicii stăpânului său şi nici lipsa de onestitate cu care acţionează, ci mai cu seamă abilitatea şi sârguinţa cu care îşi aranjează viitorul (cf. MAC pag. 1170). Administratorul a aflat că stăpânul său vrea să-l concedieze. Ca să aibă din ce trăi, chiar bine, s-a hotărât să falsifice cartea de conturi, reducând substanţial ceea ce se datora patronului său. Calculează toate în aşa fel încât datornicii să fie constrânşi să-l ajute îndată ce va fi concediat. Ei bine, felul lui de a lucra, sârguinţa şi ingeniozitatea în a înşela pe unul şi a-i obliga pe alţii, ne poate folosi ca model pentru noi în asigurarea viitorului nostru, în asigurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Acesta s-a folosit cu atâta iscusinţă pentru viaţa de câţiva ani pe pământ şi noi, pentru viaţa şi fericirea veşnică să rămânem mai prejos? (cf. CBL pag. 1246).

Se cuvine să ne străduim cu atât mai mult cu cât descoperirea dumnezeiască ne pune în clar cu tot ceea ce avem. Apostolul Paul ne adresează şi nouă aceeaşi întrebare ca şi corintenilor: “Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1Cor 4,7). Credem oare că numai cei care au averi materiale pe care le deţin pe nedrept trebuie să-şi facă prieteni? Bogaţii nedrepţi sunt ţinuţi la restituţie. În conştiinţă unul poate fi nevinovat cu ceea ce are: a câştigat muncind, a găsit o comoară, a câştigat, a moştenit, i s-a dăruit etc. Isus vrea să spună că la rădăcina oricărei bogăţii, indiferent de provenienţa ei, stă mereu o nedreptate: fie în felul în care a fost adunată iniţial, fie în felul în care este păstrată sau administrată, fie în felul în care este dăruită altora în mod preferenţial. Adunarea averii cinstite, peste necesarul vieţii, este lăcomie; adunarea averii necinstite este hoţie; păstrarea averii cinstite numai pentru sine este zgârcenie; distribuirea averii pe criterii de rudenie, de interes pământesc, este comerţ; până şi pomana dată săracilor poate căpăta caracter de pură filantropie sau de fariseism, dacă nu este făcută din iubire, fără a aştepta nimic în schimb.

Şi sărăcia nedreaptă poate fi o bogăţie prin care se pot câştiga cei mai mulţi prieteni. Trăirea sărăciei evanghelice din iubire poate face prieteni pe toţi oamenii de pe pământ şi tot cerul cu îngerii şi sfinţii lui.

Bogăţie nedreaptă poate fi şi credinţa prin care cineva se crede justificat fără caritate. Credinţa este cea mai mare bogăţie, dar dacă cineva se caută în ea numai pe sine şi nu-i pasă de mântuirea celor din jur, devine nedrept. Credinţa este un dar, o bogăţie imensă ce ne vine din milostivirea divină, nu-i un merit al omului, nu i se cuvine, dar din ea şi prin ea se pot face cei mai mulţi prieteni, mai ales când cei săraci din punct de vedere material sunt conştienţi de această bogăţie pe care Dumnezeu le-o dă mai mult decât altora.

Deci, atât bogatul în cele materiale, cât şi săracul bogat în cele spirituale, fiecare este chemat să-şi facă prieteni din bogăţiile nedrepte, care nu sunt un rod al meritelor personale.

Isus, bogat în cele dumnezeieşti, fiindcă Tatăl a ascuns în el “toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3), nu şi-a reţinut pentru dânsul nimic, nici măcar ceea ce i s-ar fi cuvenit pentru meritele personale dumnezeieşti: “Slava mea le-am dat-o lor” (In 17,22), adică ucenicilor. Mult mai mult zel a pus Cristos pentru fericirea noastră veşnică decât a pus economul nedrept pentru viitorul lui de pe pământ! “Isus Cristos, spune apostolul Paul, bogat fiind, s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim noi” (2Cor 8,9).

Când Saul din Tars află această comoară pe drumul Damascului, nu mai doreşte nimic altceva; el spune: “Cele ce mai înainte îmi erau câştig, acum le socotesc drept pagubă pentru Cristos… Pe toate le privesc drept gunoaie, ca să câştig pe Cristos” (Fil 3,7-8b); pe care câştigându-l, nu l-a reţinut numai pentru sine, ci l-a făcut cunoscut tuturor, chiar cu preţul vieţii, având o singură dorinţă: Cristos să fie totul în toţi (cf. Col 3,11). Pentru aceasta şi-a luat riscul de a cere ucenicului său Timotei (Lec. a II-a: Tim 2,1-8), episcop de Efes, să facă rugăciuni pentru toţi oamenii – rege şi teocraţi – constituind o noutate periculoasă în imperiul roman care avea o liturgie imperială, în care nu se ruga pentru Cezar, ci lui Cezar, împăratul fiind considerat de origine divină; iar a se ruga pentru deţinătorii puterii – teocraţi – însemna a-i face dependenţi de altcineva şi de a le nega dreptul divinizării.

Apostolul Paul cere creştinilor bogaţi în darurile spirituale să facă rugăciuni pentru toţi, dar mai ales ca regii şi teocraţii, bogaţi în bunuri materiale ca şi în cele ale puterii, să devină adevăraţi slujitori ai fraţilor lor: ca toţi să putem trăi o viaţă liniştită în evlavie şi demnitate (cf. CBL pag. 1739-40).

Să-l ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare care se adresează celor bogaţi din punct de vedere material: Oare nu eşti un hoţ, tu care ai obţinut numai administraţia bogăţiei şi ţi-ai făcut-o proprietate?… Flămândului îi aparţine pâinea pe care tu o păstrezi, celui gol îi aparţine haina pe care o ţii în şifonier, celui desculţ îi aparţin încălţămintele care mucegăiesc în casa ta, celui nevoiaş îi aparţin banii pe care tu îi ţii la ciorap. În felul acesta tu săvârşeşti atâtea nedreptăţi, pe când există atâta lume cărei i-ai putea face un bine! (cf. MAC pag. 1167).

Să nu încercăm să ne astupăm conştiinţa cu scuza că nu avem şi nu putem! Dumnezeu l-a creat pe fiecare om după chipul său (Gen 1,27), adică făcător de bine celor din jur după puteri. Cei credincioşi în cele mici, vor primi mult. Cei care încearcă să schimbe destinaţia bunurilor, altfel decât aşa cum sunt ele în planul divin, se înşală pe ei înşişi crezând că pot sluji la doi stăpâni.

Duhul Sfânt să ne lumineze şi să ne întărească prin ruga de azi a întregii Biserici catolice: Dumnezeule, care ai pus baza întregii legi în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dă-ne, ca, păstrând poruncile tale, să merităm a intra în viaţa veşnică (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin