Start > Ritul latin > Trebuie să petrecem și să ne veselim

Trebuie să petrecem și să ne veselim

11 September 2010
1,425 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

După ce în duminica trecută Isus ne-a prezentat crucea: dezlipirea totală de tot ce avem, astăzi ne spune că trebuie să petrecem și să ne veselim, oferindu-ne motivația necesară bucuriei, pe care o desprindem din Liturgia cuvântului.

Prima lectură (Ex 32,7-11.13-14) ni-l prezintă pe Moise la un examen divin. El reușește să obțină îndurare pentru poporul său care a greșit grav reprezentându-l pe Dumnezeu sub forma unui taur (vițelul de aur), așa cum era cultul păgân al cananeenilor față de zeul fertilității. Argumentele lui Moise cuprind întreaga istorie: trecutul, prezentul și viitorul. Dacă Dumnezeu va nimici poporul, se va dovedi infidel față de jurământul din trecut făcut lui Avram, Isac și Iacob de a le înmulți urmașii ca stelele cerului. Dacă în prezent Dumnezeu spune că acest popor rătăcit aparține lui Moise, este – poporul tău – și nu al său, atunci Moise îl vrea în viață. De aceea Dumnezeu, care în trecut a făcut minunea de a-l scoate din Egipt în milostivirea sa infinită, poate face și acum minunea vindecării și convertirii lui. Dacă pentru viitor Dumnezeu ar crea un popor nou ieșit din Moise, cine ar garanta că va fi mai bun și mai credincios decât cel ieșit din Avram sau din robia egipteană?

Puterea lui Moise de a mijloci pentru poporul său a stat în smerita recunoaștere a slăbiciunii umane. Smerenia mântuiește. Aceasta vrea să spună că izvorul fericirii stă în smerenie. Moise, trecând cu bine examenul smereniei, a dat omenirii șansa apariției în istorie a lui Mesia, care se va umili și va lua chipul sclavului (cf. Fil 2,7) dintr-o Fecioară, care la rândul ei va recunoaște că Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale și din acest motiv neamurile o vor numi fericită (cf. Lc 1,48), iar în rodul smerit al sânului ei se vor ferici toate popoarele (cf. Ap 7,10).

Reprezentanții Israelului, simbolizați în evanghelia de azi (Lc 15,1-32) de fiul mai mare, au murmurat și s-au opus învățăturii lui Isus despre un Dumnezeu al tuturor popoarelor și mai ales al păgânilor, prostituatelor, publicanilor etc. Credeau că învățătura lui Isus despre un Dumnezeu milostiv le zdruncină siguranța lor morală, siguranța lor religioasă, că Iahve este numai proprietatea lor. Aceasta s-a întâmplat deoarece conducătorii poporului și-au pierdut spiritul lui Moise: smerenia, blândețea, despre care Duhul Sfânt mărturisește că “era foarte blând, mai mult decât toți oamenii de pe pământ” (Num 12,3).

În iubirea sa infinită, Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său în lume, nu numai ca să reînvie spiritul umil și blând al lui Moise, ci chiar să facă din dumnezeirea sa un izvor de umilință, să facă din ea forța creatoare de libertate a fiilor lui Dumnezeu, (așa cum am arătat în duminica trecută), ca toți oamenii să se poată sătura din fericirea divină.

Pe drept se poate spune că pagina evangheliei de azi este aceea care a convertit cel mai mare număr de păcătoși. Ea cuprinde trei parabole care au aceeași concluzie: chemarea omului păcătos la fericire și imnul bucuriei îngerilor din cer, printre care îi putem număra pe toți drepții de pe pământ ale căror nume sunt scrise în cer, fiindcă aceștia din urmă simt bucuria jertfei lor pentru convertirea celor păcătoși: păstori care prin jertfe își găsesc oile rătăcite și mame care prin lacrimi își află fiii pierduți. Mai presus de toate, a treia parabolă pune în evidență răbdarea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci convertirea și participarea lui la sărbătoarea vieții. De aceea, această parabolă este mai bine să fie numită Parabola Tatălui milostiv, decât a fiului risipitor.

Isus a venit pe pământ să ne descopere adevăratul chip al Tatălui milostiv.

Numai cunoscându-l pe om în formă umană Fiul omului a putut spune în numele Tatălui: Trebuie să petrecem și să ne veselim, fiindcă, deși s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat (Evr 4,15), Isus a cunoscut ca om consecințele păcatului și necesitatea bucuriei, atât pentru sine cât și pentru acei oameni ale căror păcate le-a luat asupra sa, ca împreună să fie cu Tatăl.

Fără speranța fericirii lumea nu poate dăinui. Faptul că lumea durează este dovada că ea are speranța fericirii, nu a plăcerilor trupești, fiindcă acestea provin din instincte animalice și omul nu s-ar simți om dacă ar trăi doar pentru trup, s-ar simți păzitor de porci, flămânzind și sperând roșcovele interzise. Speranța care ține lumea în existență, deși această lume se simte păcătoasă, stă în bucuria iertării. În realitate speranța este instinctul iubirii divine din om; cine o pierde, pierde totul. Isus, la rândul său, ni l-a revelat pe Tatăl așa cum îl dorim: un Dumnezeu iubire și milostivire care caută un loc în societatea noastră (cf. MAC pag. 1160).

Parabola Tatălui milostiv ne mai descoperă pedagogia divină față de om. Tatăl l-ar fi putut opri cu forța pe fiul său mai mic de a nu pleca; sau putea să nu-i dea partea de avere. Fiind vorba însă de Dumnezeu în acest caz, s-ar fi contrazis pe sine din actul creației, când l-a înzestrat pe om cu darul libertății și l-a chemat să colaboreze responsabil de tot ceea ce va face (cf. Gen 1,28). Or, a-l reține pe om cu forța de la rău, ar însemna să-l dreseze și să colaboreze din frâu, ceea ce nu este vrednic nici de Dumnezeu și nici de om. În acest caz Dumnezeu ar apărea drept tiran și dictator. Chiar dacă învață greșind – Errando discimus -, făcând experiența binelui și a răului, deși a fost avertizat că aceasta îl poate costa viața (cf. Gen 2,17), acceptând lumina credinței, omul devine mai om prin harul iertării.

Parabola mai pune în evidență faptul că orice om, oricât ar fi el de bun, ca fiul mai mare care păzește toate poruncile și îndrumările Tatălui, tot are trebuință de har. Ba chiar cu cât se crede mai bun, cu atât mai mult are trebuință de lumina cerească spre a vedea că bunătatea sa nu-i o cucerire personală, ci un dar al Tatălui, fiindcă acesta spune: Toate ale mele sunt ale tale.

Dumnezeu respectă libertatea omului chiar și atunci când acesta își alege singur soarta finală a vieții și nu răspunde cu iubire iubirii divine, lipsind pe îngerii cerului de bucuria convertirii și se condamnă la nefericirea veșnică. Spre exemplificare avem cazul lui Isus care respectă libertatea lui Iuda Iscarioteanul care era lângă el și totuși atât de departe de dânsul.

Cât de mult se cuvine să-l iubim pe Isus care ne respectă libertatea dumnezeiește și ne tratează ca prieteni chiar când greșim!

Ce l-a determinat pe sfântul Paul să izbucnească în acel strigăt de preamărire și de laudă (Lectura a II-a: 1Tim 1,12-17), specific cultului liturgic: Împăratului veacurilor, nemuritorului, nevăzutului, singurului Dumnezeu, să-i fie cinste și mărire în toți vecii vecilor? Bucuria izvorâtă din harul lui Dumnezeu care, nu numai că l-a scos din starea nefericită de blasfemator și persecutor al Bisericii lui Isus, ba chiar l-a ales ministru al cuvântului divin din care izvorăsc virtuțile teologale: credința, speranța și caritatea, el însuși devenind pentru alții un exemplu al îndurării divine și izvor de fericire.

Sfântul Paul, ca și Moise, se umilește recunoscându-și păcatele și devine apostolul lui Isus, stâlp al credinței Bisericii. Numai smerenia păstorilor garantează fericirea credincioșilor, biruința escatologică a Bisericii, aducând regelui nemuritor al veacurilor slavă și mărire în veci.

Credincioșii sunt datori să aducă păstorilor lor, nu omagii, laude, lingușiri sau daruri materiale, ci rugăciuni și jertfe spirituale, ca să fie și să rămână umili slujitori ai evangheliei, asigurând tuturor adevărata fericire prin acea recunoaștere sinceră, comună, reciprocă de la începutul Liturghiei, că toți am păcătuit prea mult cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și omisiunea.

Închei cu începutul, cu antifona de la intrare, care este o rugă din cartea Înțelepciunii: “Dăruiește, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca prorocii tăi să fie aflați credincioși; ascultă rugăciunile slujitorului tău și ale poporului tău sfânt!” (Sir 36,18). Amin.

Ritul latin