Predici

Psalmistul, cugetând la evenimentele lumii în care este ascuns planul înţelepciunii lui Dumnezeu şi constatând că el însuşi nu se încadrează corect în acest plan, exclamă: “Drept eşti tu, Doamne, şi drepte sunt judecăţile tale: poartă-te cu slujitorul tău după îndurarea ta!” (Antif. intr. Ps 118,137,124).

Când Solomon a ajuns rege în locul tatălui său David, căruia îi sunt atribuite cuvintele din Psalmul 118, citate acum, a cerut şi el îndurare de la Domnul, a cerut înţelepciunea necesară ca să pătrundă judecăţile divine şi să conducă poporul lui Dumnezeu conform voinţei sale.

Lectura I (Înţ 9,13-18) este un fragment din ruga lui Solomon pentru a dobândi înţelepciunea, fiindcă îşi dădea perfect de bine seama că nici un om nu-l poate lumina cu privire la planul divin faţă de poporul său. Pentru aceasta se întreabă: Care om poate cunoaşte voinţa lui Dumnezeu? Cine îşi poate imagina ceea ce vrea Domnul? Cine poate să înţeleagă cele divine, când nu este în stare să înţeleagă nici pe cele ce sunt în sine? Păcatul întunecă mintea şi slăbeşte voinţa oricărui om. Solomon era conştient că numai darul Domnului, darul înţelepciunii, poate să-l facă capabil de a întrezări ceva din planul şi voinţa lui Iahve şi să-i dea puterea necesară pentru a le împlini.

Constatările lui Solomon le va accentua şi sfântul Paul în scrisorile sale, în care arată că trupul are dorinţe contrare Duhului şi Duhul are dorinţe contrare trupului, adică se opun reciproc şi aşa noi nu facem ceea ce voim (cf. Gal 5,17); simţim în noi un ataşament faţă de legea lui Dumnezeu, fiindcă o găsim dreaptă, minunată, dar în mădularele noastre simţim o altă lege, care se luptă cu legea raţiunii clare şi ne face robi ai legii păcatului (cf. Rom 7,22-23).

Îndurarea Domnului ne-a adus lumină şi putere în şi prin Isus Cristos Domnul nostru. Tocmai această îndurare divină o găsim în evanghelia zilei (Lc 14,25-33).

Cerând lucruri absurde, la prima vedere, cum sunt ura faţă de tată, mamă, soţie, fii, fraţi, surori şi chiar faţă de propria viaţă, Isus nu face altceva decât să pună în evidenţă imposibilitatea de a descrie măreţia şi valoarea împărăţiei lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, neputinţa omului de a o dobândi prin ceva care să-i aparţină. Prin urmare, împărăţia este un dar divin.

Ne putem imagina cât de mare trebuie să fie iubirea faţă de om a aceluia care îi face un asemenea dar? Cât de mare trebuie să fie recunoştinţa omului?

Această împărăţie este speranţa noastră. Speranţa noastră este vie, sigură, din cauza lui Cristos în care s-a împlinit speranţa. Isus a devenit speranţa noastră vie a gloriei viitoare (cf. Col 1,27). El ne cere să fim ucenicii săi, ucenicii speranţei gloriei viitoare. Aceasta înseamnă că acela este ucenicul lui Isus care îşi dă consimţământul pentru împărăţia Tatălui său; care învăţa de la el cum trebuie apreciată această împărăţie. Or, a învăţa de la Cristos înseamnă a se transforma în Cristos, a deveni un alt Cristos: un alt Cristos în credinţă (cf. Dum. XXI-a), un alt Cristos în umilinţă (cf. Dum. XXII-a), un alt Cristos purtând crucea de fiecare zi (Dum. XXIII-a), ceea ce înseamnă a-şi scrie numele în cer cu orice risc, chiar prin jertfa vieţii.

Isus plăteşte Tatălui costul împărăţiei nu numai prin jertfa vieţii sale omeneşti, ci chiar cu preţul dumnezeirii sale, aşa cum am accentuat în duminica trecută reproducând cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către filipeni: “El, care din fire este Dumnezeu, s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut asemenea oamenilor. S-a umilit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte” (2,6-8).

Dacă Isus a plătit astfel cu dumnezeirea şi omenia sa, cine ar putea considera absurdă cererea lui ca noi să plătim cu tot ce-i omenesc, natural şi firesc? A se limita şi a se închide numai în iubirea faţă de părinţi, de fraţi, de soţie, de copii, de neamul în care trăieşte pe pământ, aceasta înseamnă iubire de sine, egoism, fiindcă prin aceasta se confundă binele altora cu interesele personale (cf. CBL pag. 1244).

Dacă omul începe să-l cunoască pe Cristos, dar apoi renunţă, va ajunge de râsul lumii, adică izolat de comunitatea acelora care sărbătoresc victoria vieţii: se osândeşte la izolare, la lipsa de iubire, la moarte veşnică. Moartea veşnică nu-i nimicire, ci lipsă totală de iubire, ceea ce este mult mai îngrozitor decât nimicirea pe care o vor cere într-o zi munţilor: “Cădeţi peste noi; iar dealurilor: Acoperiţi-ne!” (Lc 23,30). Dorinţa lor de a fi nimiciţi va rămâne un chin veşnic.

Învăţătura lui Isus din cele două parabole – construirea unui turn şi regele care vrea să plece la război – este simplă: proiectele omeneşti cer judecată, efort, cheltuieli mari, riscuri. Urmarea lui Cristos, pentru a ajunge la împărăţia Tatălui, să fie oare numai o problemă de braţe încrucişate? Să fie aşteptată numai ca o pară mălăiaţă? Se poate ajunge aici din întâmplare sau din curiozitate? Nicidecum! Cristos însuşi a venit pe acest pământ pentru a crea o iubire nouă: “Poruncă nouă vă dau vouă” (In 13,34) care să rupă frontierele de natură, de sânge, de clan etc., spre a căuta binele tuturor, fără limite. Numai în acest creuzet al iubirii noi, în care îşi dau întâlnire toate neamurile pământului, iubirea limitată faţă de părinţi, fraţi, rude etc., devine un focar de iubire cristică. Adică nimic nu are valoare, dacă nu-şi află valoarea în iubirea lui Cristos. Numai scufundând, botezând iubirea noastră faţă de alţii, în iubirea lui Isus, putem dobândi valuta forte prin care ni se deschid toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei, prin care îl câştigăm pe Dumnezeu şi prin el înţelegem toate (cf. CBL pag. 1246).

Nu rareori auzim zicându-se: Acest om este nebun; i s-a urât de viaţă! Când cineva se avântă într-o primejdie numai pentru a-şi câştiga o faimă, pentru a fi scris în Cartea recordurilor, riscând toate, chiar şi viaţa, ceilalţi îl cataloghează cu această expresie de nebun. Oare împărăţia lui Dumnezeu nu merită acest risc? Isus ne spune că numai prin acest risc se poate dobândi.

Pentru a întipări cât mai bine o învăţătură în minte, ca apoi să se transforme în viaţă, predicatorii folosesc pilde şi exemple istorice. Putem spune pe bună dreptate că lectura a II-a (Flm 9b-10.12-17) constituie cel mai grăitor exemplu de comportament creştin. Scrisoarea cea mai scurtă a sfântului Paul este cea trimisă lui Filemon, un om creştin şi bogat din localitatea Colose, care avusese un sclav numit Onesim şi care fugise din casa stăpânului său. Rătăcind prin lume, l-a întâlnit pe sfântul Paul, care l-a încreştinat. Scrisoarea este preţioasă deoarece ne luminează asupra acţiunii sociale a Bisericii. Adevăratele transformări în ordinea social-economică nu sunt cele care se realizează prin violenţă, ci acelea care provin din convingeri religioase profunde, dintre care cea mai profundă este iubirea.

Numele sclavului botezat, Onesim, înseamnă util, folositor, avantajos. După ce l-a încreştinat, apostolul Paul l-ar fi voit pe Onesim sclav, util, avantajos, dar numai în slujba evangheliei, adică apostol. Ca această sclavie evanghelică să aibă valoare maximă, Paul îl restituie lui Filemon ca să-l folosească, să-i slujească, nu atât în treburile lumeşti, cât mai ales în cele spirituale, comportându-se faţă de el cu acea înţelepciune care vine de la Dumnezeu. A fugit păgân şi i-a creat o neplăcere, acum se întoarce creştin spre a-l umple de bucurie. Filemon este chemat să contemple cât de minunate sunt căile Domnului: Onesim, dintr-o slujbă trecătoare îi devine asociat în slujirea veşnică a lui Cristos, slujire care ne face fraţi. Paul se consideră frate cu Filemon şi amândoi fraţi cu Onesim printr-o legătură mai puternică decât cea de sânge, de rudenie, prin legătura desăvârşită a iubirii care ne face pe toţi liberi în Cristos.

Cine nu renunţă la toate bunurile sale, nu poate ajunge la această libertate deplină a fiilor lui Dumnezeu. Credem că Filemon a înţeles lecţia, fiindcă sfântul Paul n-a mai insistat printr-o altă scrisoare. Dar noi?

Ca să avem puterea necesară să înţelegem învăţătura lui Isus, să cunoaştem voinţa lui Dumnezeu şi s-o urmăm renunţând la bunurile trecătoare în favoarea celor veşnice, Biserica ne cere azi să înălţăm această rugă spre tronul-îndurărilor: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin