Start > Ritul latin > Vei primi răsplata la învierea celor drepți

Vei primi răsplata la învierea celor drepți

11 September 2010
1,040 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXII-a de peste an (Anul C)

Dacă unim îndemnul lui Isus din evanghelia duminicii trecute cu cel de azi, avem următoarea învățătură: Străduiți-vă să intrați prin poarta cea îngustă! (Dum. XXI) și Veți primi răsplata la învierea celor drepți (Dum. XXII).

În duminica trecută am prezentat credința lui Isus drept poarta cea îngustă. Răsplata de la învierea drepților nu poate fi alta decât tot Isus, prin care toți vor învia.

Liturgia cuvântului de azi ne propune calea spre înviere: umilința lui Isus pe care o putem încadra în același sens al porții înguste, fiindcă puțini o cunosc și se străduiesc să treacă prin ea.

Etimologic, umil provine de la cuvântul latin humilis, care la rândul său derivă din humus, adică pământ, care vrea să spună că umilit este acela care își cunoaște originea sa: “Dumnezeu l-a creat pe om din pământ” (Gen 2,7); păcatul omului a izvorât dintr-un atașament față de pământ mai mare decât față de Dumnezeu: omul a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit (id. 3,6); și de aici și-a atras blestemul: Pământ ești și în pământ te vei întoarce (id. 3,19). Cu cât cineva își cunoaște mai bine această stare, cu atât mai mult se va strădui să-l cunoască pe acela care îl poate ridica pe o treaptă superioară prin învierea din morți, adică eliberându-l din pământ. Modelul care l-a prefigurat pe Isus în Vechiul Testament prin credință și umilință a fost Avram. Acesta spunea: “Vezi cum ard de dorința de a vorbi Domnului meu, eu care sunt praf și cenușă” (Gen 18,27).

În prima lectură (Sir 3,19-21.30-31) Ben Sirah spune că omul, cu cât este mai mare, cu atât trebuie să fie mai umilit, ca să fie plăcut lui Dumnezeu, să afle har, să se facă părtaș de înțelepciunea divină care provine din meditarea parabolelor și astfel va ucide mândria din sine, va da de pomană din bunurile sale materiale și spirituale și îl va preamări pe Dumnezeu în toate zilele vieții lui.

Evanghelia zilei (Lc 14,1.7-14) ne revelează umilința lui Isus care acceptă invitația la prânz a unui fariseu, deși știa că nu o face din prietenie, din iubire, ci pentru a-l spiona și învinui, dar folosește momentul pentru a pune în evidență împărăția cerului, banchetul escatologic, ospățul de nuntă al Mielului din Ierusalimul ceresc (cf. Ap 19,7-9; 21,1-7). Pentru a ajunge aici, oricine trebuie să îmbrace pe pământ haina umilinței, asemenea lui Isus, care fiind primul și unicul născut din Tatăl, deși avea dreptul la primul loc în împărăția Tatălui său, a ales ultimul loc: “având condiția lui Dumnezeu… s-a smerit pe sine însuși luând forma sclavului, făcându-se asemenea oamenilor” (ființe făcute din pământ) destinat morții, pământului. Dar Tatăl “l-a înălțat și i-a dat un nume care este mai presus de oricare alt nume” (Fil 2,6-9). Deci, învățătura lui Isus despre umilință este divină, infinit superioară lui Ben Sirah. El singur a devenit cauză de mântuire veșnică, fiind începutul tuturor celor care învie din morți (cf. Col 1,18). Motivația umilinței sale n-a fost smerenia în sine, ci iubirea față de noi care l-a determinat să dea totul, chiar și dumnezeirea sa. Cine iubește se smerește în măsura iubirii sale. Or, iubirea lui Isus este infinită, de aceea și smerenia sa este infinită. Pe drept a spus sfântul Ioan evanghelistul că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16), din care sfântul Francisc de Assisi a dedus că Dumnezeu este smerenie. Prin această smerenie infinită Isus ne-a dobândit mântuirea, care nu-i altceva decât participare la banchetul escatologic, constituind darul existenței veșnice.

Omul făcut din pământ nu poate avea nici o pretenție la primul loc la acest ospăț și nici la onoruri. Dreptul la sărbătoarea vieții se câștigă prin umilință, prin slujirea fraților, asemenea lui Isus. La această sărbătoare a vieții nu pot participa negustorii, comercianții, care întotdeauna urmăresc doar câștigul propriu: Îți dau, ca să-mi dai; te invit, ca să mă inviți; te ajut, ca să mă ajuți. Lumea lui Isus este axată pe iubirea care oferă liber, fără nici un fel de comerț: îți ofer iubirea care slujește, chiar dacă nu-mi vei oferi nimic în schimb.

Acționând în felul acesta, ai impresia că ai pierdut ceva, dar în realitate realizezi în jurul tău imaginea împărăției, sărbătoarea vieții, care este darul lui Dumnezeu și poartă pecetea ospățului veșnic (cf. CBL pag. 1239-1240).

Lectura a II-a (Evr 12,18-19.22-24) urmărește două lucruri: primul, să-i determine pe evrei să-l accepte pe Cristos pentru mântuirea lor, să devină participanți la sărbătoarea vieții, propunându-le experimentarea bucuriei la această sărbătoare din lucruri evidente din mijlocul lor; al doilea, întărirea în credință și iubire a acelora care sunt deja creștini, ca să păstreze cu umilință darul primit, darul vieții fericite în Cristos, prin trăirea cuvântului său în lume, mergând fericiți chiar la moarte.

Argumentul autorului Scrisorii către evrei se desprinde din supunerea credinței unei judecăți raționale: ce este mai preferabil de acceptat, mai vrednic de urmat și mai demn de ființa umană, să trăiești în credința care vine de la muntele Sinai sau de la muntele Sionului? Muntele Sinai reprezintă Vechiul Testament, iar muntele Sionului Noul Testament.

Credința vechiului popor al lui Dumnezeu își avea originea din Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise pe muntele Sinai, unde prezența lui Iahve s-a făcut simțită prin fenomene naturale teribil de îngrozitoare și datorită cărora chiar Moise s-a trezit înspăimântat, cu atât mai mult cu cât a intervenit porunca: “nimeni să nu se atingă de muntele Sinai și, oricine l-ar fi atins, să fie omorât cu pietre” (Ex 19,13). Cum poate omul să-și dezvolte propria ființă, cum poate fi fericit sub amenințarea că de se va atinge el, sau chiar animalele lui, de locul prezenței lui Dumnezeu, și-ar găsi sfârșitul? Dacă pe pământ ești sortit morții în contact cu ceea ce aparține lui Dumnezeu, cum mai poți spera la împărăția lui Dumnezeu? Nu-i oare mai demn de Dumnezeu și de om de a se apropia unul de altul pentru a pune în evidență farmecul iubirii la sărbătoarea vieții?

A fi pe muntele Sionului, a fi în Noul Testament, înseamnă a fi în cetatea Dumnezeului celui viu, uniți cu Dumnezeu, cu mulțimile de îngeri, cu adunarea primilor -născuți, cu spiritele celor drepți chiar din Vechiul Testament. Printre locuitorii cetății lui Dumnezeu o găsim pe Mama lui Dumnezeu, pe Regina îngerilor, pe aceea spre care s-au îndreptat privirile lui Iahve datorită smereniei sale (cf. Lc 1,48). Chiar dacă acest lucru nu-i spus explicit în Scrisoarea către evrei, un document oficial al Bisericii face apologia ridicării preacuratei cu trupul și sufletul la cer tocmai din acest fragment. Autorul numește “nor de mărturisitori” pe toți acei care au precedat pe ceilalți credincioși în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numește “adunarea primilor-născuți ale căror nume sunt scrise în ceruri” (id. 12,23). Or, cine l-a urmat mai fidel pe Isus pe calea smereniei decât preacurata sa Mamă? (cf. Maria în planul lui Dumnezeu și împărtășirea sfinților, La documentation catholique, nr. 2187).

Motivul pentru care atâția au ajuns deja la muntele Sionului și se bucură de sărbătoarea vieții cu Dumnezeu însuși, este Isus Cristos mort și înviat, prin el ne putem încredința și noi sufletul în mâinile Tatălui fără frică. Această bucurie a vieții o pot constata toți, evrei și creștini, așa cum a constatat-o Saul din Tars, și cu el atâția alții, la moartea diaconului Ștefan (cf. Fap 7,54-60).

Autorul Scrisorii către evrei vrea să spună: când lucrurile sunt evidente, comentariile sunt de prisos; numai acela nu le vede, care nu vrea să le vadă.

Pentru noi creștinii, lucrul cel mai bun de făcut în așteptarea răsplății de la învierea celor drepți este să ne plecăm genunchii cu toată umilința și să cerem: Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârșit, sădește în inimile noastre iubirea față de numele tău; unește-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun și veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi (LR), adică Păstrează în noi umilința lui Isus din sfânta Împărtășanie, ca să ajungem la răsplata Învierii. Amin.

Ritul latin