Predici

Începutul Liturghiei de azi este marcat de antifona următoare: “Pleacă-ţi, Doamne, urechea ta şi răspunde-mi! Mântuieşte pe slujitorul tău care se încrede în tine, Dumnezeul meu! Miluieşte-mă, Stăpâne: către tine strig ziua întreagă!” (Ps 85,1-3).

A striga ziua întreagă, a striga tot timpul, arată neliniştea omului faţă de propria slăbiciune şi dorinţa mântuirii: siguranţa existenţei personale.

Acelaşi lucru l-am făcut şi noi prin rugăciunea Bisericii, în care am cerut ca inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR).

Liturgia cuvântului de azi caută să ne ancoreze în Isus, fiindcă numai în el a pus Dumnezeu toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3).

Prima lectură (Is 66,18-21) constituie una dintre cele mai frumoase teme ale lui Isaia: manifestarea măreaţă a gloriei lui Iahve prin atragerea universală a neamurilor păgâne ca să participe cu preoţi şi leviţi la noua teocraţie mesianică. Afirmaţia magistrală: Chiar dintre aceştia îmi voi lua preoţi şi leviţi, este ca o perlă preţioasă pe care Isaia o plasează în planul mântuirii.

Noul Ierusalim al Domnului, adică împlinirea profeţiei, se află în Biserica universală realizată la Rusalii, curăţită în sângele lui Isus şi însufleţită de Duhul Sfânt. Toţi copiii lui Dumnezeu rezultaţi din botez şi credinţa trăită formează un popor sfânt, regesc, profetic, preoţesc (cf. 1Pt 2,5.9), din rândul căruia Dumnezeu îşi alege miniştrii săi: pe preoţi şi pe leviţi, ierarhia Bisericii. Această preoţie nu va mai fi ereditară, ca aceea de până acum, bazată pe sânge, ci vocaţională, carismatică, profetică, va fi o participare la preoţia totală care aparţine numai Fiului omului (cf. CBL pag. 636), preoţie obţinută în virtutea riscului credinţei pe care şi l-a asumat: devenind Om disponibil voinţei Tatălui, chiar până la urcarea pe cruce pentru mântuirea oamenilor prin preoţii şi leviţii săi.

Problema care îl frământă pe orice credincios este: toţi se mântuiesc? Şi eu, chiar cu păcatele mele? Toţi făcătorii de rele? Pot face parte din acest popor al lui Dumnezeu?

În evanghelia zilei (Lc 13,22-30) un oarecare îi pune lui Isus următoare întrebare: Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?

Se pare că cel care a pus problema mântuirii, n-a pus-o întocmai aşa cum o cunoaştem noi azi: de a ajunge moştenitori ai vieţii veşnic fericite în patria cerească, ci mai mult: ca într-o cetate platonică, ca într-un stat al dreptăţii ideale, printr-o eliberare de nesiguranţele şi suferinţele lumii. Isus ţine să pună mântuirea în perspectivă escatologică: când vor vedea pe Avram, Isac şi Iacob la întâlnirea cu toţi drepţii care au părăsit pământul, fiindcă nu-i vorba de o cetate închisă în care se mănâncă, se bea şi se ascultă numai lucruri plăcute urechilor.

Afară de aceasta, întrebarea pusă pare a fi mai mult de domeniul curiozităţii decât a interesului real al mântuirii. Or, Isus nu a venit să satisfacă curiozitatea oamenilor. Iar pe cei care îi vor asculta cuvântul şi vor da despre el doar o mărturie istorică: Am mâncat şi am băut de faţă cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre, îi va declara nelegiuiţi, necunoscuţi, fiindcă numai cunoaşterea istorică a lui Isus nu-i suficientă pentru mântuire, deoarece nu-i o cunoaştere izvorâtă din credinţă. A cunoaşte, în sens biblic, înseamnă a face o unitate între cunoscător şi cunoscut din care să rezulte ceva nou. Cu cei păcătoşi, care l-au cunoscut pe Isus doar ca om fiindcă au mâncat şi băut de faţă cu dânsul şi l-au numit Domn, nu s-a realizat nimic nou, ei au rămas aceiaşi păcătoşi ca şi mai înainte, au rămas străini de viaţa spirituală inaugurată de Isus. Aceşti străini sunt în primul rând iudeii care n-au crezut în cuvântul lui, apoi acei creştini care mănâncă Euharistia, îi ascultă cuvântul şi-l numesc Domn în rugăciunile lor, dar nu pun în practică învăţătura lui Isus, nu-i păzesc poruncile, nu-şi asumă riscul credinţei de a se împotrivi păcatului până la sânge, adică total.

Iniţiativa mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu care alege întotdeauna cele mici ale lumii pentru a da de ruşine pe cele (ce se cred) mari, săvârşind lucruri minunate prin cele mici care par fireşti şi normale (cf. 1Cor 1,27). Isus apare în lume ca un simplu om şi totuşi realizează în sine tot ce depăşeşte puterea noastră de imaginaţie, nu numai prin faptul unirii cu natura divină, ci chiar în faptul că om fiind, a avut o credinţă perfectă, care, până deunăzi, nici nu a fost observată, afară de autorul Scrisorii către evrei (12,2), susţinându-se că în el totul a fost viziune beatifică. Adevărul este că Isus nu ne-a mântuit prin viziunea beatifică, ci prin credinţa sa scoasă din Scripturi şi din inspiraţiile Duhului Sfânt, iar în această credinţă a crescut, aşa cum a crescut în statură, vârstă, înţelepciune şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor (cf. Lc 2,51), fiindcă s-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat (Evr 4,15). Numai datorită faptului că nu a cunoscut păcatul Isus a putut să fie “întemeietorul şi împlinitorul credinţei” (Evr 12,2). A începe şi a duce la desăvârşire înseamnă a progresa.

Este Isus modelul credinţei mele? Răspunsul trebuie să fie: Cu toată siguranţa.

Invitaţia de a intra prin poarta cea îngustă înseamnă a ne angaja total la opera lui Cristos, de a ne lua riscul credinţei, de a-l îmbrăţişa pe Isus ca pe fratele nostru, înseamnă a ne îmbrăca în Cristos, a deveni alţi cristoşi.

A refuza invitaţia înseamnă autocondamnare la plâns şi scrâşnire de dinţi, excludere din împărăţia fericirii în care se află Avram, Isac şi Iacob, ei fiind întruchiparea celor credincioşi, care au riscat şi au câştigat.

Credinţa lui Isus este universală, este oferită tuturor spre mântuire, fiindcă toţi îl au pe Dumnezeu drept Tată, de aceea vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu, vor realiza acea comuniune, prezisă de Isaia, dintre iudei şi neamurile păgâne; din rândul cărora Dumnezeu îşi alege preoţi şi leviţi (Lec. I).

Credinţa mea este universală?

Trebuie să învăţăm să citim istoria mântuirii din evenimentele zilnice. Ca şi viaţa lumii, evenimentul – o mică parte a acestei vieţi – ascunde un sens profund invizibil. Numai creştinul care are credinţă îl poate descoperi, dar el trebuie să exerseze această credinţă, răspunzând exigenţelor ei (M. Quoist, A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 195). Prima exigenţă a credinţei este tocmai universalitatea ei: Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască. Omul trebuie să vrea şi să se lupte pentru acelaşi lucru, făcând credinţa sa vizibilă prin fapte.

Cei din urmă vor fi cei dintâi. Acest lucru Isus l-a pus în evidenţă de mai multe ori, arătând cum un păgân poate avea mai multă credinţă decât un iudeu. Mântuitorul a lăudat credinţa centurionului roman, spunând acelaşi lucru despre universalitatea credinţei: “Adevăr vă spun: la nimeni în Israel nu am aflat atâta credinţă. Vă spun că mulţi vor veni de la răsărit şi de la asfinţit şi se vor aşeza la masă în împărăţia cerurilor cu Avram, Isac şi Iacob, pe când fiii împărăţiei vor fi aruncaţi afară, la întuneric” (Mt 8,10-12); a lăudat credinţa cananeencei păgâne (cf. Mt 15,21-28) etc.

Azi nu sunt oare mulţi păgâni mai credincioşi decât noi?

Proba credinţei este suferinţa. Acest lucru se desprinde din lectura a doua (Evr 12,5-7.11-13). Autorul Scrisorii către evrei porneşte de la cartea Proverbelor (3,11-12) în care se spune că Dumnezeu îl corijează pe acela pe care îl iubeşte şi-l supune încercării pe acela pe care îl recunoaşte de fiu. Dacă un tată pământesc îşi supune fiul suferinţei pentru a-l corija şi a-l menţine pe calea binelui, cu atât mai mult va face Dumnezeu acest lucru cu oamenii, el fiind Tatăl sufletelor, autorul vieţii spirituale prin care omul devine părtaş al naturii sale divine.

Pe cine poate iubi Dumnezeu mai mult decât pe Fiul său unul-născut? Şi pedeapsa pe care i-a aplicat-o putem spune că a fost proporţională iubirii infinite. Spre a-l corija? Ar fi o blasfemie a ne gândi la aşa ceva, ci în Fiul său ne-a iubit pe noi, în Fiul său a pedepsit păcatele noastre, fiindcă Isus, Fiul omului, luându-şi riscul de a fi om, şi-a luat şi riscul de a crede ca om, de a crede că poate face din cruce cheia paradisului pentru aceia pe care prin har i-a adoptat ca fraţi. Am spus-o duminica trecută şi o repet şi azi: Isus, prin credinţa sa însufleţită de iubire, a făcut din suferinţă materia primă a răscumpărării, a mântuirii.

În concluzie: se mântuiesc toţi acei care ştiu să se folosească de această invenţie, purtându-şi crucea de fiecare zi, trecând prin poarta cea îngustă toate evenimentele istoriei, înţelegând că apartenenţa fiecăruia dintre noi la poporul lui Dumnezeu nu-i un privilegiu, ci o chemare la slujire pe urmele lui Isus.

Care este atitudinea mea faţă de suferinţă?

Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin