Predici

Evangheliei zilei (Lc 12,49-53), pentru a o înţelege mai bine, trebuie să-i mai adăugăm încă patru versete: Isus le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la asfinţit, ziceţi numaidecât că vine ploaie, şi aşa se întâmplă; iar când suflă vântul de miazăzi ziceţi că va fi cald, şi aşa se face. Făţarnicilor ce sunteţi! Înfăţişarea pământului şi a cerului vă pricepeţi să o lămuriţi; cum de nu puteţi lămuri timpul de faţă? Cum de nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept? (Versetele figurează în textul italian). Isus se plânge că ascultătorii săi nu judecă drept (v. 57). Există o vinovăţie în judecata lor, fiindcă Mântuitorul îi califică drept făţarnici, nu ignoranţi. Ce cunoşteau şi nu voiau să recunoască? Isus le reproşează trei lucruri: focul, botezul şi dezbinarea, cerându-le o analiză profundă a cuvintelor, faptelor şi a întregii sale fiinţe, pentru a constata că în el nu-i nimic rău, ci, din contra, binele este în măsură infinită, că el este virtutea însăşi în puritatea ei extrasă din atributele divine.

Profeţii au anunţat şi au descris împărăţia lui Dumnezeu ca pe un timp de pace, de prosperitate, de bucurii de nedescris, de fraternitate universală şi cosmică. Isus însuşi afirmă că a venit să “readune pe fiii împrăştiaţi” (In 11,52) şi ultima sa rugă este pentru unire: “Părinte, ca toţi să fie una, aşa cum noi suntem una” (In 17,11). Cum putem noi înşine pune de acord aceste expresii cu cele auzite: Gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nu, vă spun, ci dezbinare?

Ascultătorii lui Isus şi-ar fi dat seama destul de uşor de timpul mesianic în care trăiau, dacă ar fi avut în ei un minimum de iubire naturală faţă de el, aşa cum aveau acel minimum de cunoaştere ştiinţifică despre mersul vremii: cald, vânt, ploaie.

Deşi în prim-planul primei lecturi (Ier 38,4-6.8-10) s-ar părea că este profetul Ieremia care îşi risca viaţa pentru Iahve, totuşi este un biet slujitor etiopian, Ebed-Melech. Acesta nu-i mai prejos, fiindcă îi salvează viaţa lui Ieremia. În anul 586 î.C. babilonienii au ridicat asediul Ierusalimului ca să înfrunte Egiptul. Ieremia a continuat să anunţe distrugerea cetăţii. În felul de a gândi al poporului, cei care aveau dreptul să spună ce este bine şi ce este rău erau conducătorii oficiali: regele, marii preoţi şi comandanţii armatei. Toţi aceştia insistau asupra faptului că singura salvare stă într-un naţionalism păstrat cu gelozie şi în forţa militară. Era tocmai contrariul planului de alianţă cu Iahve, era o slăbire a credinţei. Aceasta le-o reproşa Ieremia. Ca răspuns, a fost aruncat într-o fântână noroioasă, să moară, pentru a nu mai descuraja poporul. Nu s-a găsit nici unul din poporul său care să-i vină în ajutor, ci doar etiopianul, un străin şi un păgân. Acesta îl califică pe Ieremia că este drept. Cum de a ajuns la această concluzie? A văzut în profet voinţa sinceră a unei adevărate reînvieri a credinţei care asigură protecţia divină. Şi aceasta printr-un act simplu de iubire umană: nu se cuvine ca acela care are o voinţă sinceră pentru credinţă să moară de foame (cf. CBL pag. 675).

Dacă ascultătorii lui Isus ar fi avut faţă de dânsul atâta iubire cât a avut Ebed Melech, i-ar fi acceptat voinţa sinceră şi ar fi înţeles cuvintele lui despre foc, botez şi dezbinare, că ele pun în evidenţă dumnezeirea sa şi împlinirea timpului mesianic.

Datoria noastră este de a pătrunde în taina cuvântului divin pentru a ne întări în credinţă, speranţă şi iubire.

În primul rând să analizăm din evanghelia zilei (Lc 12,49-57) afirmaţia lui Isus: “Am venit să aduc foc pe pământ”. La ce se referă? La multe şi toate sunt vrednice de luat în seamă ca adevărate.

Dacă Dumnezeu a spus profetului Ieremia: “Iată eu revărs cuvântul meu ca un foc din gura ta” (Ier 5,14), cu atât mai mult putem spune că focul adus de Isus pe pământ este cuvântul Tatălui, Isus însuşi, toată revelaţia iubirii lui Dumnezeu.

Dacă luăm în consideraţie cuvintele din Evanghelia după sfântul Ioan 7,39 şi 16,7 despre Duhul ce aveau să-l primească acei care vor crede în el şi apărătorul care va veni la ei, înţelegem clar că este vorba despre Duhul Sfânt ca foc de curăţire şi de reînnoire.

Dacă luăm focul în sensul profetizat de Ilie (Sir 48,1 ş.u.), acesta se referă la Isus însuşi. Focul aparţinând de domeniul mărturiei lui Ilie, care a stabilit una dintre cele mai vechi interpretări ale activităţii lui Isus (cf. CBL pag. 1225).

La aceeaşi temă se referă şi Ioan Botezătorul când afirmă: “După mine vine unul care este mai puternic decât mine. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3,16).

Focul este puterea lui Dumnezeu care purifică; este puterea transcendenţei şi sfinţenie sale care vine să ardă nelegiuirile oamenilor, care distruge uneltirile celor mândri, care curăţă omul din intern, din suflet. Focul adus de Isus are menirea să distrugă o lume veche, lumea păcatului, pentru a da naştere unei lumi noi: a fiilor lui Dumnezeu.

Dacă Ioan Botezătorul vedea în foc o pedeapsă a lui Dumnezeu care “va arde pleava cu foc nestins” (Lc 3,17), sfântul Petru vede în foc atotputernicia lui Dumnezeu care distruge un cosmos învechit pentru a face loc unei lumi noi: “Cerurile aprinse se vor topi, iar stihiile aprinse se vor desface! Noi însă aşteptăm alte ceruri făgăduite şi un pământ nou, în care să locuiască dreptatea” (2Pt 3,13), nu însă înainte ca acelaşi foc să fi nimicit nedreptatea: pe oamenii fără Dumnezeu (id. v. 7).

Cuvântul lui Isus: “Foc am venit să aduc pe pământ”, constituie, prin urmare, o cristologie a focului, adică un mod de gândire prin care Isus se prezintă ca un purtător de foc al lui Dumnezeu pe pământ. Lucru afirmat chiar de la începutul activităţii sale publice: “Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,18). În acest sens, misiunea sa fundamentală constă în purificarea vechii comunităţi a lui Israel, separând grâul de paie, curăţind şi păstrând ceea ce este bun şi distrugând ceea ce este rău. Cuvântul lui Isus nu-i un simplu izvor de emoţii sentimentale, ci focul, puterea Duhului Sfânt şi judecata lui Dumnezeu de pe pământ (cf. CBL pag. 1225).

Isus mai afirmă: “Este un Botez pe care trebuie să-l primesc” (12,50).

Din cuvintele sfântului Ioan Botezătorul: El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, botezul se identifică cu focul. În acest sens Isus afirmă că trebuie să treacă prin foc în totalitate, aşa cum cel care se botează intră total în apă. După cum botezul purifică, tot aşa şi focul. A accepta botezul înseamnă a accepta purificarea, adică focul suferinţei prin care să purifice lumea de păcate. Aceasta este marea invenţie dumnezeiască a lui Isus: a făcut din suferinţă – botezul cu foc – prin credinţă şi iubire, materia primă a răscumpărării (cf. M. Quoist, A reuşi, pag. 152). Calvarul este marele teren al forţelor distrugătoare ale lumii vechi (păcatului) şi creatoare ale lumii noi: împărăţia drepţilor.

Înţelegem astfel că botezul lui Isus de pe pământ este calea focului de iubire de pe întreg parcursul vieţii sale, este angajarea sa dureroasă de dăruire totală voinţei salvatoare a Tatălui, paharul pe care trebuie să-l bea în virtutea riscului asumat de a fi om pentru mântuirea oamenilor.

Ascultătorii lui Isus erau fără scuză, prefăcându-se că nu înţeleg totala dăruire din partea Mântuitorului.

Cum trebuiau să înţeleagă cuvintele lui Isus: N-am venit să aduc pace, ci dezbinare?

Desigur că opera lui Isus este pacea mesianică, dar ea trebuie cucerită.

O cuceresc numai acei care înţeleg şi îşi asumă riscul credinţei care rupe lanţurile familiei bazate numai pe unitatea dată de legătura naturală a sângelui şi a egoismului, pentru a realiza o nouă familie a lui Isus, o nouă împărăţie a lui Dumnezeu, bazată pe iubirea faţă de alţii (cf. CBL pag. 1127).

Isus însuşi ne este oferit ca model de dezbinare pentru a ajunge la pacea divină.

Autorul Scrisorii către evrei (Lec. a II: Evr 12,1-4) ni-l prezintă pe Isus drept întemeietorul şi desăvârşitorul credinţei. Credinţa l-a făcut pe Isus ca, în locul bucuriei care îi stătea în faţă, să aleagă crucea, fără să ţină seama că era cea mai dispreţuită de toată lumea. Ce a văzut Isus în cruce? Riscul de a fi părăsit de Tatăl şi de a ajunge în infern încărcat de păcatele lumii, risc din cauza căruia a trebuit să strige de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Aceasta pe de o parte, iar pe de altă pare, a crezut că numai asumându-şi acest risc poate salva onoarea lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea oamenilor de bunăvoinţă.

Credinţa a fost un risc din partea lui Isus, o dezbinare între fericirea personală şi nefericirea universală a lumii. Dat fiind faptul că a riscat şi a câştigat, credinţa a devenit prin Isus desăvârşită, adică izvor de desăvârşire pentru toţi acei care riscă urmându-l. Având însă victoria lui Isus, credinţa ne dă siguranţa păcii mesianice din împărăţia lui Dumnezeu.

Avem noi riscul credinţei în faţa păcatului? Cine s-a împotrivit păcatului riscându-şi viaţa, sângele?

Având toată credinţa în adevărul psalmistului că “Mai bună este o zi în lăcaşurile Domnului decât mii de zile… în corturile celor fără de lege” (Antif. intr. Ps 83,11), să ne rugăm: Dumnezeule, care ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin