Predici

Omul caută cu insistenţă un suport solid al existenţei sale, ca să se simtă fericit. Cel mai adesea suportul vieţii se crede a fi banul, care este sănătate, onoare, viaţă, fericire, totul, cum se spune: Ai bani, eşti cineva.

Afirmaţie cât se poate de slabă şi doar cei nebuni se încred în ea. Cum nu ar da cei bogaţi tot ce au numai să-şi prelungească viaţa cu cât doresc ei!

Temelia sigură a existenţei este Dumnezeu singur. Toate celelalte bunuri materiale trebuie să fie numai semne ale comuniunii dintre oameni. Iată ce spune documentul conciliar Gaudium et spes (Bucurie şi speranţă): Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituţiile legitime ale popoarelor, în funcţie de împrejurări diferite şi schimbătoare, trebuie respectată întotdeauna această destinaţie universală a bunurilor. De aceea omul, folosind aceste bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să fie de folos nu numai lui, ci şi altora (GS 69).

Această învăţătură a Bisericii se bazează din plin pe Sfânta Scriptură.

Cartea lui Qohelet (Lec. I: Qoh 1,2; 2,21-23) ia o atitudine tranşantă împotriva unor idei eleniste care începeau să dezvolte o atitudine materialistă, prin urmare ateistă, despre lume şi bunurile pământeşti. Ecleziastul nu se sfieşte, în lumina credinţei, să repete: “Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”. Traducând textul mai exact, autorul spune că Toate sunt ca un balon de săpun, adică apar frumoase, interesante, dar în realitate sunt goale şi pieritoare.

Această concepţie nu-i o încercare de înstrăinare a omului, deoarece, amintind de efemeritatea lucrurilor pământeşti, ne determină să aprofundăm limitele existenţei noastre şi să căutăm în altcineva un suport existenţial.

Fericirea stă în sufletul curat, unit cu Creatorul. Fericirea Creatorului divin stă în a crea şi în a da viaţă şi toate cele de trebuinţă oricărei fiinţe, mai ales omului (cf. Mt 10,29-31). Ca omul să aibă fericirea lui Dumnezeu care l-a creat, ca să se asemene lui, trebuie să creeze şi să dea. Păcatul a creat egoismul. Mâncând din pomul oprit, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au crezut că vor fi fericiţi primind fructul oprit, când, în realitate, ei au fost creaţi pentru a crea, pentru a lucra pământul, pentru a se înmulţi, pentru a da. Aceasta este dreptatea pe care omul este chemat să o practice: din cele create să facă semnul carităţii externe, ca reflex al celei interne.

Isus, nu numai că ne-a învăţat ceea ce trebuie să facem, ci el însuşi s-a făcut semnul carităţii divine, dându-ne nu numai ceea ce are, ci chiar ceea ce este în realitatea sa divino-umană. Învăţătura sa din evanghelia zilei (Lc 12,13-21) nu constituie o ameninţare, o încercare de a trezi în ascultătorii săi o teamă faţă de moartea neaşteptată şi individuală (chiar în această noapte ţi se va cere sufletul) care ar transforma în fum, într-un balon de săpun, toate speranţele omului, ci ne plasează în viziunea escatologică de la judecata lui Dumnezeu. Prin acest discurs Isus îşi cheamă ucenicii mai întâi la împărăţia lui Dumnezeu, ca să experimenteze pe viu cum toate celelalte le vor fi oferite. Pentru aceasta îi va întreba înainte de pătimirea sa: “Când v-am trimis fără pungă şi traistă şi încălţăminte, aţi dus oare lipsă de ceva?” şi ei îi vor răspunde: “De nimic” (Lc 22,35), îi cheamă să simtă bucuria adevărului trăit: sufletul este fericit simţindu-se unit cu Dumnezeu prin cuvântul lui Cristos.

Profund o spune şi Michel Quoist: A voi să te desăvârşeşti pe pământ ar însemna încă a te limita. Nu vei fi desăvârşit decât în plin cer. Dar, pentru cer, nu există decât o singură cale: Isus Cristos (A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 59).

Fiindcă învăţătura lui Isus nu-i priveşte numai pe ucenici, ci şi pe noi, redau comentariul evangheliei din CBL: Viaţa nu depinde de bunuri. Din momentul în care Isus şi-a anunţat urcarea la Ierusalim (9,51), mesajul său şi calea sa sunt centrate pe valoarea împărăţiei, care se descoperă ca adevărată bogăţie a oamenilor. Această împărăţie este comoara noastră: din acest motiv existenţa noastră trebuie să fie dezlipită de toate. Bunurile lumii şi-au pierdut valoarea: luate în sine, devin o minciună (zei falşi). În această perspectivă se dezvăluie ca adevărată idolatrie absolutizarea bunurilor materiale sau morale (cum ar fi, de exemplu, practicarea virtuţilor după principii stoice).

Ca punct de plecare, ne este prezentat un ascultător care i-a cerut lui Isus să devină avocatul său pentru apărarea drepturilor sale de moştenire. Isus, nu numai că a refuzat, dar a profitat de ocazie ca să proclame un principiu fundamental: Păziţi-vă şi staţi departe de orice lăcomie, fiindcă, chiar dacă omul are din belşug de toate, viaţa sa nu depinde de bunurile pe care le are (12,15). Viaţa nu-i un lucru ce ne aparţine, nu se cumpără, nu se vinde şi nici nu poate fi asigurată cu bani. Prin urmare, acela care îşi bazează existenţa sa pe temelia bogăţiilor materiale, ea este goală, pluteşte în gol fără nici un sprijin.

Viaţa nu-i, prin urmare, un obiect pe care îl stăpâneşti, după cum sunt bunurile pământeşti. Omul trebuie să caute sprijinul existenţei sale în altcineva. În cine? Pentru răspuns, Isus ne invită să ascultăm o parabolă. Obţinând într-un an roade din abundenţă, un agricultor se credea în siguranţă cu existenţa sa, stăpân al viitorului şi al vieţii sale. Dar, pe când se gândea astfel, Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! chiar în această noapte ţi se va cere viaţa” (12,20). Acel om era bogat în ochii săi, dar era gol în faţa lui Dumnezeu. Existenţa sa era lipsită de sens.

Aceasta parabolă ne oferă o linie de evaluare a problemei bogăţiilor şi sărăciei. Aici este vorba de o bogăţie care se închide în om şi îl transformă într-un depozit de bunuri pământeşti. Pe de altă parte, mai există o bogăţie valoroasă în ochii lui Dumnezeu, bogăţie care deschide viaţa oamenilor spre mister, dincolo de graniţele morţii, plasându-i în însăşi rădăcinile existenţei.

Această bogăţie din faţa lui Dumnezeu prezintă două caracteristici primordiale: a) în primul rând este plinătatea unei existenţe deschise spre evanghelie, pe deplin scufundată în iubirea împărăţiei şi a speranţei în ea; b) în al doilea rând, evanghelistul Luca are grijă de a ne face să vedem că orice bogăţie adevărată este şi trebuie să fie un dar pentru alţii. Din acest motiv este bogat acela care s-a debarasat de ele, sau acela care, iubind, pune în slujba altora abundenţa sau lipsa pe care o are (CBL pag. 1222). Prin urmare, se poate îmbogăţi în Dumnezeu, adică poate deveni iubire ca şi Dumnezeu, nu numai acela care oferă bunurile sale conform evangheliei, ci şi acela care pune sărăcia sa în slujba slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, cum sunt persoanele consacrate cu votul sărăciei.

Dumnezeu este infinit de bogat în iubire. El şi-a pus amprenta iubirii infinite şi în sufletul omului. Din acest motiv bunurile materiale, fiind mărginite, nu pot satisface sufletul omului pecetluit cu sigiliul iubirii infinite.

Infinitul nu are decât un nume: Dumnezeu (M. Quoist, o.c., pag. 56). Or, Dumnezeu este infinit în frumuseţe, puritate, dreptate, pace, adevăr iubire şi viaţă.

Omul poate obţine infinitatea acestor calităţi divine în măsura în care se lasă invadat de Duhul Sfânt, singura bogăţie divină a Tatălui şi a Fiului, în măsura în care darul înţelepciunii constituie frumuseţea supremă a raţiunii; în măsura în care darul înţelegerii dă sufletului puritatea care îl îngerizează; în măsura în care darul sfatului pune la temelia tuturor relaţiilor sociale dreptatea; în măsura în care darul tăriei menţine armonia păcii; în măsura în care darul ştiinţei păstrează în toate primatul adevărului; în măsura în care darul evlaviei dimensionează iubirea conform etalonului divin: După cum v-am iubit eu pe voi (In 15,9); şi, în sfârşit, în măsura în care darul fricii de Dumnezeu veghează asupra vieţii. Aşa se îmbogăţeşte omul în Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit (Rom 5,5).

În lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11), apostolul Paul, după ce a clarificat termenul de botez, arată care trebuie să fie viaţa creştinului de zi cu zi: comuniune inefabilă cu Cristos glorios, şi prin el cu Tatăl (cf. MAC pag. 1125).

Constituie oare botezul şi pentru fiecare dintre noi o nouă naştere? Ne face el să pătrundem în misterul lui Isus mort şi înviat? Suntem conştienţi că în el şi prin el, Fiul prim-născut, devenim şi noi fii? Suntem conştienţi că în el şi prin el – Fratele universal – devenim fraţi cu toţi oamenii?…

Să dăm răspuns sincer acestor întrebări şi să ne conformăm viaţa cu adevărul evangheliei, ca nu cumva în ziua de apoi să auzim glasul Domnului: Nebunule, pleacă de la mine în focul iadului! Dar ne va face mare bucurie să auzim: “Veniţi binecuvântaţii părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin