Start > Ritul latin > Slăbiciunea lui Dumnezeu

Slăbiciunea lui Dumnezeu

11 September 2010
861 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

“Și Domnul s-a lăsatde răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său.” Ex. 32, 7-11; 13-14

“Am căpătat îndurare pentru ca Isus Cristos să-și arate în mine cel dintâi toată îndelunga lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în el, în urmă, ca să capete viața veșnică.” 1Tim. 1, 12-17

“Trebuie să ne veselim…, pentru că fratele acesta al tău… pierdut era și s-a aflat.” Lc. 15, 1-32

Manifestarea milostivirii

În Liturgia Cuvântului din duminica aceasta este vorba de o celebrare, de o manifestare a milostivirii lui Dumnezeu.

- Domnul, la cererile neâncetate ale lui Moise, iartă păcatele poporului necredincios și idolatru (prima lectură).

- Sfântul Paul, la începutul scrisorii sale adresată lui Timotei, interpretează toate cele petrecute cu el la lumina milostivirii divine: Cristos și-a arătat mila Sa față de el pe când mai era un hulitor și un persecutor al bisericii, și l-a chemat să fie unul dintre vestitorii evangheliei milostivirii. “Cuvântul acesta este sigur și vrednic de a fi ascultat de toți: “Isus Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoși, dintre care, cel dintâi sunt eu”. (lectura a II-a)

- În evanghelia lui Luca, Isus apare ca un instrument al milostivirii lui Dumnezeu pentru că merge în căutarea și recuperarea a tot ceea ce era pierdut (“Acesta îi primește pe păcătoși mănâncă de-a valma cu ei”, protestau cărturarii și fariseii scandalizați), și dezvăluie prin trei parabole adevărata fața a Tatălui (o față… maternă), și incurabila sa slăbiciune atunci când este vorba despre un păcătos pocăit.

La drept vorbind, nici nu putem evidenția așa cum se cuvine toată bogăția acestor texte. De aceea ne vom limita doar la câteva trăsături din aceste lecturi.

Contraste

Textul din cartea Exodului este axat numai pe contraste.

- Dragostei nețărmurite a lui Dumnezeu i se împotrivește ușurătatea superficialitatea, trădarea poporului său, care se lasă amăgit de idolul gratificării imediate: vițelul de aur.

- Poporul necredincios uită de hotărârile pe care și le luase la încheierea legământului. Însă Dumnezeu nu uită, iar Moise în curajoasa și îndrăzneața lui rugăminte de mijlocire apelează cu precizie la această aducere aminte a lui Dumnezeu: “Adu-ți aminte de Avram, de Isac, de Israel…”. Cu alte cuvinte: “Amintește-ți de istoria necurmată pe care ai scris-o și care nu poate fi întreruptă chiar acum.”

Sfânta Fecioară Maria, în cântarea ei cea minunată: “Magnificat”, îl va cânta pe un Dumnezeu care, în loc de a-și mai aduce aminte de păcatele din trecut își va aminti numai de milostivirea sa.

- Aici Moise face un denunț incredibil: poporul pe care el l-a făcut să iasă din țara Egiptului, “Nu era oare Domnul care l-a făcut să iasă de-acolo?”.

Moise are toată convingerea că nu mânia lui Dumnezeu va aduce la calea cea dreaptă pe acest popor înrăit ci numai milostivirea lui. Moise apelează nu la forța ci la mila lui Dumnezeu pentru a birui încăpățânarea unui popor pervertit.

Înstrăinarea

Un element comun celor trei lecturi din duminica aceasta este înstrăinarea sau îndepărtarea. Poporul se înstrăinează îndată de adorarea unicului Dumnezeu (“nu au întârziat de a se depărta de la calea pe care eu le-o arătasem”, se plânge Domnul). Saul s-a depărtat de Dumnezeu devenind un hulitor. El însuși recunoaște că a fost, fără să-și dea seama departe de credință. Își pusese tot zelul lui de persecutor în slujirea cauzei lui Dumnezeu (și să mai spună cineva că istoria nu se repetă). Numai că Dumnezeul acela nu era altceva decât numai un chip cioplit al lui Dumnezeu. El va descoperi adevărata față a lui Dumnezeu numai atunci când îi va simți milostivirea sa.

Oaia se rătăcește numai după ce s-a îndepărtat de staul, adică de turmă. Apoi este femeia care pierde una din cele zece monede pe care le avea. În cele din urmă, iată-l și pe fiul risipitor, care s-a îndepărtat de casa părintească. Dar, să nu uităm, că mai există și fiul cel mare care nu a părăsit niciodată casa părintească și nici nu a lipsit niciodată de la munca de toate zilele. De fapt, fidelitatea lui este pur formală, ascultarea lui pare a fi lipsită de bucurie și de dragoste, iar inima este îngustă, meschină, incapabilă de a ierta, și de a-l primi pe fratele care a greșit. Prin urmare, așa cum se vede, și acest frate mai mare s-a înstrăinat, pentru că nu vrea să știe de milostivirea tatălui.

S-ar putea ca cei mai înstrăinați și cei mai recuperabili să fie chiar aceia, care nu risipesc și care nu părăsesc casa părintească dar care nu vor să se abată nici câtuși de puțin de la rigidele scheme ale unui comportament formal pentru a intra în logica neînțeleasă a milostivirii (“… s-a supărat și nici nu voia să intre în casă”). Adevărata trădare este aceea a aceluia care nu face un pas decisiv pentru a trece pragul observanței exterioare pentru a intra în mijlocul casei, acolo unde bate inima unui tată și unde poate gusta din experiența plină de bucurie a iertării: “Părinte, dă-ne bucuria iertării” (refr. ps. resp.) O iertare de primit și una de dat.

Ce contrast strident între revendicare îngâmfată a fiului mai mare (“nu ți-am ieșit niciodată din cuvânt…”), și smerita mărturisire a lui Paul care se recunoaște “cel dintâi dintre păcătoși!” Cine nu vrea să știe că are trebuință de iertare, pe lângă că nu se bucura niciodată de bucuria iertării, dar nu va fi capabil niciodată să ierte.

Cercetarea, căutarea

Între înstrăinare și reîntoarcere-convertire se află o căutare pasionată plină de griji. Moise intervine pe lângă Dumnezeu în favoarea unui popor încăpățânat și cu inima de piatră. Domnul face cei dintâi pași către Paul (nu-l așteaptă ci merge să-l caute, merge în căutarea lui, cum singur recunoaște, Fil. 3, 12), chemându-l la slujire prin descoperirea adevăratului Dumnezeu. Păstorul pleacă în căutarea oiței pierdute. Femeia, răscolește toată casa, aprinde lumina și mătură cu grijă prin toate colțurile casei pentru a afla banul pierdut.

În ultima parabolă s-ar părea că numai tatăl s-ar mulțumi doar cu așteptarea. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Cu toate că nu au plecat nicăieri, nici el nu a rămas indiferent. și-a recuperat fiul prin nostalgie, prin dorința așteptării veghetoare și trepidantă. (“Pe când încă se afla departe tatăl l-a văzut, și cu inima plină de bucurie i-a alergat în întâmpinare.”) Convertirea este o problemă a pașilor, nu numai a acelor pași de reîntoarcere. Întâietatea o au pașii neobosiți a celui ce iubește și care își asumă inițiativa a celui care caută cu răbdare prin locurile pierzării cu riscul de a-i scandaliza pe farizeii moderni… Numai pașii aceia ascultă ritmul impus de inimă.

Sărbătoarea

Cele trei parabole se sfârșesc cu câte o explozie de bucurie. Cu câte un banchet se încheie toate cele trei parabole. Convertirea și iertarea se realizează nu printr-o pocăință corecțională, într-o sală semi-întunecoasă îmbâcsită de miros de tutun și de vapori de alcool; într-o sală zic, unde stau înșiruiți, fiecare la locul lui judecătorii cu fețele încruntate și reci, mascați parcă anume pentru așa ceva și numai într-un climat sau cadru sărbătoresc.

Așadar, important este ca toți să se simtă implicați în această veselie: “Bucurați-vă și vă veseliți împreună cu mine…” În realitate numai unul poate fi cel care caută însă bucuria regăsirii este împărtășită de toți, fără restricții. Singura bucurie care rămâne în suspensie este ultima. În fața îmbufnatului fiu “care nu a ieșit din porunca tatălui”, toate pregătirile tatălui se întrerup, nimeni nu mai dansează, muzica a amuțit.

O inimă uscată, dintr-o dată stinge totul. El a fost un sârguincios, împlinitor al poruncilor, dar care acum, pe partitura părintească pe care este scrisă simfonia milostivirii și a iertării, numai el reușește a cânta nota ea falsă, nota scandalului (s-a scandalizat atât de viața scandaloasă a fratelui cât și de slăbiciunea tatălui pentru el), acea notă hărăzită de a spulbera armonia. Această simfonie va putea fi reluată numai atunci când și el, cel cel stă la o parte va păși pragul casei părintești spre a se bucura împreună cu ceilalți.

Ritul latin