Predici

“Şi Domnul s-a lăsatde răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său.” Ex. 32, 7-11; 13-14

“Am căpătat îndurare pentru ca Isus Cristos să-şi arate în mine cel dintâi toată îndelunga lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în el, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” 1Tim. 1, 12-17

“Trebuie să ne veselim…, pentru că fratele acesta al tău… pierdut era şi s-a aflat.” Lc. 15, 1-32

Manifestarea milostivirii

În Liturgia Cuvântului din duminica aceasta este vorba de o celebrare, de o manifestare a milostivirii lui Dumnezeu.

- Domnul, la cererile neâncetate ale lui Moise, iartă păcatele poporului necredincios şi idolatru (prima lectură).

- Sfântul Paul, la începutul scrisorii sale adresată lui Timotei, interpretează toate cele petrecute cu el la lumina milostivirii divine: Cristos şi-a arătat mila Sa faţă de el pe când mai era un hulitor şi un persecutor al bisericii, şi l-a chemat să fie unul dintre vestitorii evangheliei milostivirii. “Cuvântul acesta este sigur şi vrednic de a fi ascultat de toţi: “Isus Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care, cel dintâi sunt eu”. (lectura a II-a)

- În evanghelia lui Luca, Isus apare ca un instrument al milostivirii lui Dumnezeu pentru că merge în căutarea şi recuperarea a tot ceea ce era pierdut (“Acesta îi primeşte pe păcătoşi mănâncă de-a valma cu ei”, protestau cărturarii şi fariseii scandalizaţi), şi dezvăluie prin trei parabole adevărata faţa a Tatălui (o faţă… maternă), şi incurabila sa slăbiciune atunci când este vorba despre un păcătos pocăit.

La drept vorbind, nici nu putem evidenţia aşa cum se cuvine toată bogăţia acestor texte. De aceea ne vom limita doar la câteva trăsături din aceste lecturi.

Contraste

Textul din cartea Exodului este axat numai pe contraste.

- Dragostei neţărmurite a lui Dumnezeu i se împotriveşte uşurătatea superficialitatea, trădarea poporului său, care se lasă amăgit de idolul gratificării imediate: viţelul de aur.

- Poporul necredincios uită de hotărârile pe care şi le luase la încheierea legământului. Însă Dumnezeu nu uită, iar Moise în curajoasa şi îndrăzneaţa lui rugăminte de mijlocire apelează cu precizie la această aducere aminte a lui Dumnezeu: “Adu-ţi aminte de Avram, de Isac, de Israel…”. Cu alte cuvinte: “Aminteşte-ţi de istoria necurmată pe care ai scris-o şi care nu poate fi întreruptă chiar acum.”

Sfânta Fecioară Maria, în cântarea ei cea minunată: “Magnificat”, îl va cânta pe un Dumnezeu care, în loc de a-şi mai aduce aminte de păcatele din trecut îşi va aminti numai de milostivirea sa.

- Aici Moise face un denunţ incredibil: poporul pe care el l-a făcut să iasă din ţara Egiptului, “Nu era oare Domnul care l-a făcut să iasă de-acolo?”.

Moise are toată convingerea că nu mânia lui Dumnezeu va aduce la calea cea dreaptă pe acest popor înrăit ci numai milostivirea lui. Moise apelează nu la forţa ci la mila lui Dumnezeu pentru a birui încăpăţânarea unui popor pervertit.

Înstrăinarea

Un element comun celor trei lecturi din duminica aceasta este înstrăinarea sau îndepărtarea. Poporul se înstrăinează îndată de adorarea unicului Dumnezeu (“nu au întârziat de a se depărta de la calea pe care eu le-o arătasem”, se plânge Domnul). Saul s-a depărtat de Dumnezeu devenind un hulitor. El însuşi recunoaşte că a fost, fără să-şi dea seama departe de credinţă. Îşi pusese tot zelul lui de persecutor în slujirea cauzei lui Dumnezeu (şi să mai spună cineva că istoria nu se repetă). Numai că Dumnezeul acela nu era altceva decât numai un chip cioplit al lui Dumnezeu. El va descoperi adevărata faţă a lui Dumnezeu numai atunci când îi va simţi milostivirea sa.

Oaia se rătăceşte numai după ce s-a îndepărtat de staul, adică de turmă. Apoi este femeia care pierde una din cele zece monede pe care le avea. În cele din urmă, iată-l şi pe fiul risipitor, care s-a îndepărtat de casa părintească. Dar, să nu uităm, că mai există şi fiul cel mare care nu a părăsit niciodată casa părintească şi nici nu a lipsit niciodată de la munca de toate zilele. De fapt, fidelitatea lui este pur formală, ascultarea lui pare a fi lipsită de bucurie şi de dragoste, iar inima este îngustă, meschină, incapabilă de a ierta, şi de a-l primi pe fratele care a greşit. Prin urmare, aşa cum se vede, şi acest frate mai mare s-a înstrăinat, pentru că nu vrea să ştie de milostivirea tatălui.

S-ar putea ca cei mai înstrăinaţi şi cei mai recuperabili să fie chiar aceia, care nu risipesc şi care nu părăsesc casa părintească dar care nu vor să se abată nici câtuşi de puţin de la rigidele scheme ale unui comportament formal pentru a intra în logica neînţeleasă a milostivirii (“… s-a supărat şi nici nu voia să intre în casă”). Adevărata trădare este aceea a aceluia care nu face un pas decisiv pentru a trece pragul observanţei exterioare pentru a intra în mijlocul casei, acolo unde bate inima unui tată şi unde poate gusta din experienţa plină de bucurie a iertării: “Părinte, dă-ne bucuria iertării” (refr. ps. resp.) O iertare de primit şi una de dat.

Ce contrast strident între revendicare îngâmfată a fiului mai mare (“nu ţi-am ieşit niciodată din cuvânt…”), şi smerita mărturisire a lui Paul care se recunoaşte “cel dintâi dintre păcătoşi!” Cine nu vrea să ştie că are trebuinţă de iertare, pe lângă că nu se bucura niciodată de bucuria iertării, dar nu va fi capabil niciodată să ierte.

Cercetarea, căutarea

Între înstrăinare şi reîntoarcere-convertire se află o căutare pasionată plină de griji. Moise intervine pe lângă Dumnezeu în favoarea unui popor încăpăţânat şi cu inima de piatră. Domnul face cei dintâi paşi către Paul (nu-l aşteaptă ci merge să-l caute, merge în căutarea lui, cum singur recunoaşte, Fil. 3, 12), chemându-l la slujire prin descoperirea adevăratului Dumnezeu. Păstorul pleacă în căutarea oiţei pierdute. Femeia, răscoleşte toată casa, aprinde lumina şi mătură cu grijă prin toate colţurile casei pentru a afla banul pierdut.

În ultima parabolă s-ar părea că numai tatăl s-ar mulţumi doar cu aşteptarea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Cu toate că nu au plecat nicăieri, nici el nu a rămas indiferent. şi-a recuperat fiul prin nostalgie, prin dorinţa aşteptării veghetoare şi trepidantă. (“Pe când încă se afla departe tatăl l-a văzut, şi cu inima plină de bucurie i-a alergat în întâmpinare.”) Convertirea este o problemă a paşilor, nu numai a acelor paşi de reîntoarcere. Întâietatea o au paşii neobosiţi a celui ce iubeşte şi care îşi asumă iniţiativa a celui care caută cu răbdare prin locurile pierzării cu riscul de a-i scandaliza pe farizeii moderni… Numai paşii aceia ascultă ritmul impus de inimă.

Sărbătoarea

Cele trei parabole se sfârşesc cu câte o explozie de bucurie. Cu câte un banchet se încheie toate cele trei parabole. Convertirea şi iertarea se realizează nu printr-o pocăinţă corecţională, într-o sală semi-întunecoasă îmbâcsită de miros de tutun şi de vapori de alcool; într-o sală zic, unde stau înşiruiţi, fiecare la locul lui judecătorii cu feţele încruntate şi reci, mascaţi parcă anume pentru aşa ceva şi numai într-un climat sau cadru sărbătoresc.

Aşadar, important este ca toţi să se simtă implicaţi în această veselie: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi împreună cu mine…” În realitate numai unul poate fi cel care caută însă bucuria regăsirii este împărtăşită de toţi, fără restricţii. Singura bucurie care rămâne în suspensie este ultima. În faţa îmbufnatului fiu “care nu a ieşit din porunca tatălui”, toate pregătirile tatălui se întrerup, nimeni nu mai dansează, muzica a amuţit.

O inimă uscată, dintr-o dată stinge totul. El a fost un sârguincios, împlinitor al poruncilor, dar care acum, pe partitura părintească pe care este scrisă simfonia milostivirii şi a iertării, numai el reuşeşte a cânta nota ea falsă, nota scandalului (s-a scandalizat atât de viaţa scandaloasă a fratelui cât şi de slăbiciunea tatălui pentru el), acea notă hărăzită de a spulbera armonia. Această simfonie va putea fi reluată numai atunci când şi el, cel cel stă la o parte va păşi pragul casei părinteşti spre a se bucura împreună cu ceilalţi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin