Start > Ritul latin > Glasul verbului “a crede”

Glasul verbului “a crede”

11 September 2010
1,282 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XX-a de peste an (Anul C)

“Omul acesta ar trebui omorât, căci moaie inima oamenilor de război, care au rămas în cetatea aceasta… Atunci ei l-au luat pe Ieremia și l-au aruncat în groapa lui Malachia… În groapă nu era apă ci noroi, și Ieremia s-a afundat în noroi.” Ier. 38, 4-6; 8-10

“… Suntem înconjurați de un nor atât de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică…” Ev. 12, 1-4

“Am venit ca să aduc foc pe pământ.” Lc 12, 49-57

Glasul care-i molestează pe oameni, este înăbușit în noroi. Ieremia este considerat un răzvrătit. Din clipa când nu mai vrea să-și asigure căpeteniile cu cuvinte măgulitoare dar mincinoase că totul merge bine, ca pe roate, este acuzat de rea voință. Pentru că nu vrea să alimenteze iluziile și vrea cu tot dinadinsul să deschidă ochii oamenilor asupra realității îngrozitoare ce-i așteaptă, este considerat ca un om periculos. “Trebuie pus mâna pe el și oprit de a mai face rău”, zic ei. Lucrurile merg de-a berbeleacul.

Prorocul se află pe malul prăpastiei. dar vai de cel ce tulbură corurile consensului organizat. Nota cea falsă trebuie eliminată cu toate că aceasta este unica notă valabilă. Pe partitură este scrisă muzica tranchilizantă care trebuie să-i adoarmă pe oameni. Vai celui ce are imprudența de a-i trezi pe oameni printr-un motiv necuprins în program! Cuvântul profetic, atunci când nu asigură bunăstarea în așa fel încât îl pune pe gânduri pe cei bogați este socotit ca subversiv și ca atare sufocat cu toate mijloacele. Ieremia a păcătuit în fața unui asemenea popor pentru că s-a încăpățânat și nu a voit să spună acele lucruri pe care ar fi dorit oamenii să le audă.

De aceea a și fost smuls cu brutalitate între ei. Martiriul lui nu are nimic din ceea ce ar putea fi eroic. Prorocul este coborât cu frânghia într-o fântână părăsită (prima lectură). Fântâna nu avea apă ci noroi; din noroi nu poate ieși, ci se afundă tot mai mult în noroiul acesta. Așadar, în noroi piere sămânța cuvântului. Regele Sedechia pare mai înțelegător, și la sfatul unui consilier al lui, poruncește etiopianului de a-l scoate afară pe proroc din fântâna cea părăsită.

Contagiunea focului

Dacă focul este locul unde cuvântul este osândit să moară într-un chip rușinos, focul este și mijlocul prin care poate fi răspândit cuvântul. “Eu am venit ca să arunc un foc pe pământ. și ce vreau decât să se aprindă chiar acum!”. (Lc. 12, 49) Omul, care pronunță cuvântul trebuie să primească cuvântul în propria lui persoană. Dușmanii pot arde în cuptor sulul cărții, dar nu vor putea niciodată să stingă focul cuvântului care s-a aprins în inima unui om. Unul dintre directorii mei spirituali din timpul seminarului, devenit mai apoi episcop scrie: “Dacă viața este foc, lemnul trebuie ars.” (Mons. F. Mojetta)

Vestitorul cuvântului este un pasionat, este omul mistuit de un foc necontenit. Cauza evangheliei nu are trebuință de ceremonieri inofensive, nici de birocrați abili în contabilitate; nici de maeștri severi ai ortodoxiei sau de încruntați apărători ai formulelor îmbălsămate și ai unor modele împăiate. Un cuvânt spus pe ton distanțat, impersonal, rece, profesoral, fără a trăda nici cea mai mică vibrație interioară este un cuvânt sec, anemic, un cuvânt care nu va aduce roade. Un adevăr înăbușit sub cenușa imposibilității și a moderației oficiale este un adevăr ratat.

Într-adevăr, în zilele noastre nu ne putem plânge că avem câțiva predicatori înfocați i luminați. Întrebarea însă este: Sunt ei luminați oare, și încălziți de focul lăuntric sau numai de lampioanele televiziunii?!… Evanghelia se răspândește numai prin contact cu focul. Isus a venit pe lume,. pentru a aduce o credință care trebuie să devină o flacără, un incendiu. Iar atunci când credința devine cu totul altceva decât acest foc mistuitor Isus este decepționat, dezamăgit. Isus, ca și Ieremia, este socotit a fi un tulburător a ordinii publice, un răzvrătit care amenință atât liniștea publică cât și pacea familială, prin provocarea de răzvrătiri dintre cele mai mari.

El are a se plânge că există prea mulți oameni care nu sunt în stare de a pricepe semnele timpului care să poată deosebi binele de rău. Deci, persecuția, martiriul este inevitabil și pentru el. Îi va fi rezervată o fântână părăsită, așa ca a lui Ieremia, sau altceva și mai îngrozitor! Nici nu-i de mirare. O mare pasiune duce inevitabil la pătimire, la o mare suferință. A fi pasionat înseamnă a suferi.

Necesitatea lemnului

Așa cum ne înștiințează Sfântul Paul în scrisoarea către Evrei, și noi trebuie să ne îndreptăm privirea asupra lui Isus, “autorul și desăvârșitorul credinței”, adică asupra aceluia car a ales umilirea și a fost supus rușinii morții pe cruce. Credinciosul nu trebuie să se descurajeze. Și încurajat printre altele, de pildă unui mare număr de martori ai credinței, se angajează cu perseverență în cursa care-i stă înaintea ochilor liberându-se de toate necurățeniile păcatului. Cu alte cuvinte, aici este vorba de a depăși toate încercările inevitabile prin alergare. Aici intervin două verbe caracteristice: “a îndura” și “a persevera”, “a fi statornici”. Aici ar mai trebui să vorbim despre greutatea de a îndura, de a suporta toate din dragoste față de Isus cel răstignit, dar în privința aceasta să ne mulțumim cu atât.

Dacă ni se pare că prea grea este sarcina ce-o avem de purtat, mai putem lăsa câte ceva din cele ce ni s-au pus pe spate. Însă nici într-un caz, greutatea crucii ce ni s-a dat. Lemnul acela prin arderea lui nu ne va îngădui să ne stingem.

Ritul latin