Predici

“O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1, 2

“Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ!” Col. 3, 1-3; 9-11

“Vedeţi şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Lc. 12, 13-21

Cineva evident, cu o mare competenţă, a spus că s-a sfârşit cu vremea contestărilor. Dar cu toate acestea, Cuvântul Domnului, din duminica aceasta, şi nu numai din aceasta apare complet contestatar. Toate cele trei lecturi nu fac altceva decât să conteste obiceiurile, mentalitatea, comportarea şi prevederile oamenilor. Începând cu Ecclesiastul, sau cu preşedintele adunării, aşa cum obişnuiesc eu a-i spune prin cartea lui, poate pe nedrept neglijată de tradiţia creştină, scrisă cu 250 de ani înainte de Cristos, şi care cuprinde o serie de întrebări chinuitoare şi critici radicale. Prea comodă ar fi lichidarea acelei lave incandescente, ca produs al unui pesimism incurabil.

Lucrul acesta apare clar în cuvintele lui B. Maggioni, atunci când dă această interpretare: “Între credinţa în dreptatea pământească, care nu este respectată, şi credinţa în dreptatea de după moarte, care nu poate fi întrevăzută, credinţa trece printr-o criză. Deci, cartea Eclesiastului este o carte a crizei… O carte de tranziţie…” şi poate că tocmai prin demolarea fără milă a tuturor sistematizărilor comode, filozofice şi teologice, poate deveni o demolare nemiloasă şi sfâşietoare a tuturor contradicţiilor, o trecere obligatorie spre o credinţă autentică, chiar dacă autorul rămâne ţintuit pe versantul negaţiei şi nu mai este în stare de a oferi o nouă sinteză.

Aici va trebui să avem totdeauna în faţa ochilor întrebarea de fond; în jurul căreia se învârte toată cartea Eclesiastului: “Ce rost are viaţa?” – “Deşertăciunea”, este răspunsul. La fiecare pagină ne întâlnim cu aceste cuvinte: “Totul este deşertăciune şi mândria vieţii!” Cu acest cuvânt “deşertăciune”, ne întâlnim chiar de la întâia şi până la ultima pagină din această carte contestatară. Cuvântul ebraic “bebel”, care derivă “Abele”, înseamnă suflul, care trece în grabă şi dispare, fumul care se risipeşte la cea mai mică adiere a vântului. Prin urmare, aici este vorba despre o realitate fugitivă, trecătoare, de prea scurtă durată, şi de consistenţă precară.

Baruch spune că viaţa este o absurditate (dar riscă de a cădea într-un sistem filozofic). Maillot, preferă a-i spune fragilitate, uşurătate. Nu ne aflăm în domeniul non realităţii. Existenţa, viaţa este reală, numai că schemele ei, dar mai ales planurile oamenilor, şi forţările lor pentru a şi le realiza nu sunt solide, ci numai aşa ca aburul care trece. Umbra morţii planează asupra cărţii Ecleziastului chiar de la primul cuvânt, şi pare a fi o aripă rece, care acoperă întreg universul.

Printre altele, cartea Ecleziastului ne procură o pildă concretă despre deşertăciune. Omul trudeşte şi munceşte o întreagă viaţă, ziua şi noaptea, face mari jertfe şi se expune pentru a realiza ceva de lungă durată. Dar în faţa morţii se vede obligat a se mângâia cu gândul că a putut lăsa ceva preţios şi important, pe care urmaşii lui l-ar putea aprecia şi apăra. Nimic din toate acestea. Cine poate şti dacă moştenitorii vor şti să preţuiască această muncă a lui? Într-un asemenea caz există riscul ca un moştenitor chefliu, să nu risipească în cel mai scurt timp, toată truda de o viaţă a unchiului sau a tatălui său.

În felul acesta nu numai că este uitat imediat acela care a fost, dar îi este distrus ceea ce a adunat o viaţă întreagă cu atâtea griji şi sudori. Chiar şi munca, săvârşită cu inteligenţă, cu patimă, cu fantezie şi corectitudine, se află sub semnul “deşertăciunii”.

Isus, contestatar

În evanghelia de astăzi, Isus contestă mai întâi de toate rolul arbitrului, pe care cineva ar vrea să şi-l asume într-o dispută referitoare la moştenire. Aici avem o surprinzătoare legătură cu cartea Eclesiastului. Misiunea arbitrului se află la un alt nivel decât acela al eforturilor meschine legate de interesele economice. Dumnezeu nu este poliţaiul sau păzitorul caselor de bani, sau a anumitor bunuri pretinse de a fi dintre cele mai sacre ale templului.

Cristos a venit în lume pentru a ni-l descoperi pe Dumnezeul care ne iubeşte, pentru a ne aduce porunca dragostei reciproce nu pentru a stabili cine are dreptate şi nu are dintre cei doi fraţi care se ceartă din cauza moştenirii. El învaţă înţelegerea, împăcăciunea, şi nu poate fi chemat ca martor neutru între oamenii care-şi dispută propriile drepturi. Îl mai avem pe Isus ca pe un mare contestatar al gândurilor şi al planurilor omului bogat şi nechibzuit. Bâlbâiala lui, de unul singur, este întreruptă brusc de o sentinţă fără drept de apel: “Nebunule!” Inventarierea averilor sale, planul de extindere a hambarelor, gândul la traiul fără griji, robusteţea trupului său, viitoarea lui viaţă fără probleme, dusă numai în ospeţe şi beţii, toate aceste planuri, se lovesc deodată de un zid: “Chiar în această noapte se va lua sufletul de la tine…”

Socoteli de felul acesta nu au nici o valoare în faţa morţii. În acea obscuritate totală, cifrele profiturilor nu pot fi citite. În faţa morţii, numai cifrele fluorescente ale fraternităţii, ale dărurii de sine, ale bucuriei şi ale dăruirii dezinteresate, şi mai ales ale dragostei fidele pot fi citite. Dar din nefericire toate acestea lipsesc din scriptele sale contabile. “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20)

Mulţi, foarte mulţi oameni sunt pregătiţi cu registrele contabile puse la punct, la zi (ale averii personale, ale ştiinţei, şi chiar a succeselor obţinute). Nenorocirea este însă că li se va cere viaţa. Omul trebuie să dea seama nu de ceea ce a adunat, ci de însăşi viaţa lui care sună cam aşa: Ce-ai făcut în viaţa ta? Pentru cine ai folosit-o? Ce orientare i-ai dat? Bogatul este “nebun” nu pentru că moare ci pentru că nu şi-a înţeles rostul vieţii. şi chiar dacă ar mai fi trăit încă 100 de ani, el tot ca un nebun ar fi trăit. În realitate Isus nu-l acuză că ar fi fost prea prevăzător, ci pentru că nu a reuşit să se gândească şi să studieze bine situaţia de dincolo de “noapte”, situaţie de mâine. Îşi măreşte hambarele, dar nu e în stare să-şi mărească orizontul, ci se lasă închis în orizontul pământesc, care în cele din urmă îl sufocă.

Isus nu osândeşte nici bogăţia ci pur şi simplu îl face atent pe om spre a nu-şi face dintr-însa un idol, care să ia locul Domnului, al unicului Domn. Îl dojeneşte pe cel ce-şi adună comori pentru el şi care nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. Învăţătorul nu învaţă dispreţuirea realităţilor pământeşti. El propune depăşirea acestora. Apoi într-un chip cu totul deosebit contestă realitatea curentă după care viaţa omului “depinde numai de bunurile sale”. Siguranţa omului nu-i este dată numai de ceea ce el a adunat, ci de valorile propriei sale vieţi. Pofta de averi îl sărăceşte pe om, îl face neom, neomenos şi în ultima analiză, îl face chiar orb, îl orbeşte, şi ca atare, lipsit de unica lumină, care inevitabil i-ar putea lumina cărările cele întortocheate ale vieţii.

Trebuie luptat împotriva omului vechi

Şi Sfântul Paul are cuvinte de dojană pentru omul avar şi egoist, care se gândeşte numai la lucrurile pământeşti fără a se mai gândi la lucrurile cereşti. El îl îndeamnă pe fiecare creştin să se împotrivească să se lupte împotriva omului vechi. Viaţa pascală a botezului, permite apariţia omului nou, liberat de toate idolatriile, în stare de a înăbuşi, chiar în faşă, germenii morţii, adică, tăcerile egoiste, patimile nesănătoase, dorinţele cele rele, paroxismul sexului, zgârcenia nesătulă, pentru că numai în felul acesta vom putea descoperi adevăratele comori.

Există un trecut cu care trebuie s-o rupem, un prezent pe care trebuie să-l trăim cu luciditate, şi un viitor de slavă garantat de Cristos “care şade de-a dreapta Tatălui”, spre care trebuie să ne îndreptăm ochii prin zidul cel întunecos al nopţii. Semnificativă este şi înştiinţarea: “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul celui ce l-a făcut”. (Col. 3, 9-10)

Prin sinceritate şi altruism, omul manifestă că în el se află viaţa lui Cristos, că în el trăieşte Cristos (Cine poate şti dacă în practica oamenilor şi a comunităţilor religioase a instituţiilor bisericeşti există această cunoaştere că minciuna – mare sau mică – este un produs al omului vechi, şi deci îndoiala că Isus Cristos nu a intrat încă în viaţa noastră? Astăzi se continuă a face paradă cu tot felul de modernisme. Poate că ar fi cazul de a gândi serios dacă anumite luări de poziţie şi mai ales limbaje nu sunt din era pre-creştină.)

Totuşi, cuvintele din scrisoarea către Coloseni, referitoare la cazul nostru, pot fi un îndemn de a nu ne minţi unii pe alţii printr-o viaţă neadevărată, printr-o viaţă aparentă şi lipsită de autenticitate. În multe dintre manifestările ei, societatea noastră se prezintă ca o societate de mutuală iluzie. Creştinul nu poate participa în niciun fel la acest joc al amăgirilor reciproce. Celui care-i cere să-i arate calea, fie chiar şi într-o manieră ilicită, credinciosul nu poate decât să-i arate un orizont care se află dincolo de averile pământeşti, dincolo de plăcerile lumeşti, dincolo de ştiinţa şi de puterea omenească.

Acum, să ne întoarcem de unde am plecat. Eclesiastul susţine că totul este deşertăciune şi nimic altceva decât fum şi deşertăciune. Dar fiind şi orizontul în care este plasat (bineînţeles nu din vina lui), concluzia nu poate fi decât aceasta: nimeni nu ne poate mântui decât noi înşine; deci, totul este deşertăciune, afară de… totul este slăbiciune omenească, cu excepţia… Curaj, vă spun. Aceasta nu este o lecţie de şcoală ci este o lecţie a vieţii!

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin