Start > Ritul latin > Glasul cuvântului “a cere”

Glasul cuvântului “a cere”

11 September 2010
800 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

“… Strigătul împotriva Sodomei și a Gomorei s-a mărit, și păcatul lor, într-adevăr, este nespus de greu.” Gn. 18, 20-21; 23-32

“fiind îngropați împreună cu El prin botez și înviați în El, și împreună cu El prin credință în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat din morți.” Col. 2, 12-14

“Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide.” Lc. 1, 1-13

Noutate întru ale negustorie

Două fapte, care rămân întipărite în memorie. Minunata tocmeală dintre Avram și Dumnezeu (prima lectură). Agitata convorbire de la miezul nopții dintre un oaspete nepoftit și prietenul trezit pe neașteptate (evanghelia). Ambele tocmeli se desfășoară între jos și sus, chiar dacă în al doilea caz este vorba despre o “înălțime” foarte relativă, atâta cât este de la fereastră și până la patul în care dormea prietenul trezit din somn. O rugăciune de mediere și o rugăciune de cerere. Ambele bazate pe insistență, pe curaj, pe încredere și chiar prin luptă. În cele din urmă ambele sunt ascultate.

Avram, după o tocmeală obositoare, în timpul căreia, încetul cu încetul, făcând un inventar mai realist al mărfii de schimb pe care o avea la dispoziție, se vede constrâns a-i reduce sensibil propria-i ofertă spre a pune pe balanța dreptății lui Dumnezeu doar “zece drepți”, în schimbul mântuirii Sodomei și Gomorei. Dumnezeu primește și această propunere (Prețul pe care-l poate plăti omul, este totdeauna infinit de disproporționat. Însă acoperirea, pe lângă mărinimia lui Dumnezeu, este asigurată de credință nu de merit.)

Aici, doar trei observații:

- Rugăciunea îndrăzneață a lui Avram reprezintă o cotitură determinantă în relațiile dintre Dumnezeu și omenirea păcătoasă. Este o etapă decisivă și originală în reflexia teologică. Asta o spune unul din cei mai mari învățați în ale Vechiului Testament, care se numește Gherhard von Rad.

În cadrul unei mentalități neindividualiste, ci de coresponsabilitate, întotdeauna apare și o suspiciune: s-ar putea ca și un număr restrâns de “drepți”, să aibă această îndrăzneală de a cere lui Dumnezeu iertarea unei colectivități înglodată până peste cap în tot felul de păcate.

“Legea solidarității în păcat a fost aceea care stă la baza înlocuirii Legii Vechi”. (Procksch)

Până atunci greșelile unuia sau ale unui grup restrâns erau plătite de întreaga colectivitate. De data aceasta, Avram se luptă cu umilință dar și cu hotărâre, pentru ca nevinovăția unei minorități, să fie motiv de iertare pentru toți păcătoșii.

- Avram nu vorbește cu Dumnezeu, așa de la egal la egal. Nu are motive și nici dreptul de a face aceasta. Limbajul îi este caracterizat de modestie, de emoție și chiar de tristețe; inima îi este plină de amărăciune.

Cu toate acestea, pe măsură ce dialogul se extinde, și Dumnezeu reduce din ce în ce pretențiile sale, iar Avram își dă seama că se află în fața unei dreptăți înclinată spre răbdare, omul devine din ce în ce tot mai curajos, din care cauză îndrăznește ca să insiste cu și mai multă încredere.

Speranța și încrederea lui se dezvoltă și mai mult atunci când se află în fața harului binevoitor al lui Dumnezeu, și mai ales atunci când observă că voința lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni este mai mare decât aceea de a-i pedepsi.

- În textul acestei convorbiri strânse, nu reiese nici câtuși de puțin că Avram s-ar fi socotit printre cei “zece drepți”, pe care îi propunea Domnului.

Desigur, el este un pribeag, un nomad, nu locuiește în niciuna din aceste cetăți sacrilege, și totuși nenorocirea acestora îi stă la inimă, și ar voi să le scape de la prăpăd. În convorbirea pe care a avut-o cu Domnul se evidențiază greutatea, nu a propriilor virtuți, ci a propriului său lut “praf și cenușă”.

Credința, nu virtuozitatea îl încurajează de a vorbi cu Domnul său.

Este învoit a ne ruga pentru alții, a mijloci pentru păcătoși, dar nu într-o atitudine de superioritate față de ei, ci numai într-o atitudine de solidaritate cu dânșii.

Unul, care nu se află printre oameni

Convorbirea lui Avram cu Domnul se întrerupe la “cei zece”. Peste acest număr, El nu îndrăznește să mai coboare. Din punct de vedere omenesc cu cei “zece drepți”, crede că a ajuns prea departe, din care cauză nici nu mai insistă. Aritmetica oamenilor, oricum ar fi, nu reușește a trece peste acest număr. Cu toate acestea va trebui să ajungă până la “unu” însă aici contabilitatea și logica oamenilor nu au ce căuta, pentru că însuși Dumnezeu va rezolva această problemă imposibilă. Fiul lui Dumnezeu va fi unul, unicul nevinovat, care va ispăși și va obține mântuirea celor muți.

Aceasta ne-o amintește Sfântul Paul în lectura a II-a: “Pe voi care erați morți în greșelile voastre, și în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viață împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile”. (Col. 2, 14) Convorbirea începută de Avram între “jos” și “sus”, se sfârșește dincolo de orice așteptare, pe Calvar. Numai crucea permite de a anula complet distanța, de a schimba condițiile nefavorabile, în condiții incredibil de favorabile în favoarea omenirii.

Greutatea fiilor

Perspectiva evangheliei referitoare la rugăciune, schimbă totul din temelii. Aici nu este vorba de a apela la un judecător pământesc așa ca Avram, ci la un Dumnezeu, care este în același timp Tată. Isus, Domnul Cristos, ne îndeamnă de a ne ridica ochii spre înălțimi ca acest cuvânt cheie, care deschide toate ușile cele mai de nepătruns, și care legitimează cele mai imposibile aspirații. De data acesta, nu mai este vorba de a pune pe talgerul balanței greutatea “drepților”, ci numai condiția noastră de “fii”.

Frica este depășită definitiv prin acest climat de încredere și dragoste, care caracterizează relațiile dintre cele două extreme. “Tatăl nostru” devine rugăciunea tipică a fiilor, care îndrăznesc să ceară totul de la Tatăl pentru realizarea împărăției sale, și pentru ce privește viața lor precară de pe pământ. Ei cer și se angajează totodată. De fapt, Fiul, nu este unul care să se mulțumească numai cu așteptarea, ci este unul care colaborează. Nu există nimic din ceea ce cerem în rugăciunea aceea ca și din alte rugăciuni, care să ne dispenseze de muncă. Desigur că Dumnezeu ne ascultă, dar pretinde în același timp ca și fii să-l asculte. Rugăciunea permite de a asculta tot ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi: exact tot aceleași lucruri pe le cerem noi de la dânsul.

Rămâne faptul că cele scrise de Sfântul Luca referitor la rugăciune să constituie o chemare serioasă la încredere și la insistență, cu siguranța că vom fi ascultați. Este suficient să precizăm că Dumnezeu ne ascultă, dar nu la vremea și în felul în care i le fixăm noi. O siguranță de fond este aceasta: “Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer.” Acum, Duhul Sfânt este începutul libertății și al neprevăzutului. Cu siguranță că Dumnezeu ne ascultă dar numai așa cum știe El. Adică după generozitatea sa infinită de Tată, nu după felul nostru de a înțelege lucrurile, care de cele mai multe ori este contrar planului lui Dumnezeu.

Numai în folosul nostru poate fi faptul ca Tatăl ceresc să nu ne prindă totdeauna, literalmente în cuvânt. Rugăciunea ascultată este numai acea rugăciune care ne transformă, care ne face să intrăm sub oblăduirea Duhului Sfânt pentru a lucra la înfăptuirea planului lui Dumnezeu și care ne înscrie în acțiunea Sa. Totdeauna noi trebuie să preferăm pe un Dumnezeu care ne surprinde, unui Dumnezeu care să ne mulțumească. Să ne încredem mai mult răspunsurilor sale, decât darurilor pe care i le cerem noi.

Ritul latin