Predici

“… Strigătul împotriva Sodomei şi a Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor, într-adevăr, este nespus de greu.” Gn. 18, 20-21; 23-32

“fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El, şi împreună cu El prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat din morţi.” Col. 2, 12-14

“Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide.” Lc. 1, 1-13

Noutate întru ale negustorie

Două fapte, care rămân întipărite în memorie. Minunata tocmeală dintre Avram şi Dumnezeu (prima lectură). Agitata convorbire de la miezul nopţii dintre un oaspete nepoftit şi prietenul trezit pe neaşteptate (evanghelia). Ambele tocmeli se desfăşoară între jos şi sus, chiar dacă în al doilea caz este vorba despre o “înălţime” foarte relativă, atâta cât este de la fereastră şi până la patul în care dormea prietenul trezit din somn. O rugăciune de mediere şi o rugăciune de cerere. Ambele bazate pe insistenţă, pe curaj, pe încredere şi chiar prin luptă. În cele din urmă ambele sunt ascultate.

Avram, după o tocmeală obositoare, în timpul căreia, încetul cu încetul, făcând un inventar mai realist al mărfii de schimb pe care o avea la dispoziţie, se vede constrâns a-i reduce sensibil propria-i ofertă spre a pune pe balanţa dreptăţii lui Dumnezeu doar “zece drepţi”, în schimbul mântuirii Sodomei şi Gomorei. Dumnezeu primeşte şi această propunere (Preţul pe care-l poate plăti omul, este totdeauna infinit de disproporţionat. Însă acoperirea, pe lângă mărinimia lui Dumnezeu, este asigurată de credinţă nu de merit.)

Aici, doar trei observaţii:

- Rugăciunea îndrăzneaţă a lui Avram reprezintă o cotitură determinantă în relaţiile dintre Dumnezeu şi omenirea păcătoasă. Este o etapă decisivă şi originală în reflexia teologică. Asta o spune unul din cei mai mari învăţaţi în ale Vechiului Testament, care se numeşte Gherhard von Rad.

În cadrul unei mentalităţi neindividualiste, ci de coresponsabilitate, întotdeauna apare şi o suspiciune: s-ar putea ca şi un număr restrâns de “drepţi”, să aibă această îndrăzneală de a cere lui Dumnezeu iertarea unei colectivităţi înglodată până peste cap în tot felul de păcate.

“Legea solidarităţii în păcat a fost aceea care stă la baza înlocuirii Legii Vechi”. (Procksch)

Până atunci greşelile unuia sau ale unui grup restrâns erau plătite de întreaga colectivitate. De data aceasta, Avram se luptă cu umilinţă dar şi cu hotărâre, pentru ca nevinovăţia unei minorităţi, să fie motiv de iertare pentru toţi păcătoşii.

- Avram nu vorbeşte cu Dumnezeu, aşa de la egal la egal. Nu are motive şi nici dreptul de a face aceasta. Limbajul îi este caracterizat de modestie, de emoţie şi chiar de tristeţe; inima îi este plină de amărăciune.

Cu toate acestea, pe măsură ce dialogul se extinde, şi Dumnezeu reduce din ce în ce pretenţiile sale, iar Avram îşi dă seama că se află în faţa unei dreptăţi înclinată spre răbdare, omul devine din ce în ce tot mai curajos, din care cauză îndrăzneşte ca să insiste cu şi mai multă încredere.

Speranţa şi încrederea lui se dezvoltă şi mai mult atunci când se află în faţa harului binevoitor al lui Dumnezeu, şi mai ales atunci când observă că voinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni este mai mare decât aceea de a-i pedepsi.

- În textul acestei convorbiri strânse, nu reiese nici câtuşi de puţin că Avram s-ar fi socotit printre cei “zece drepţi”, pe care îi propunea Domnului.

Desigur, el este un pribeag, un nomad, nu locuieşte în niciuna din aceste cetăţi sacrilege, şi totuşi nenorocirea acestora îi stă la inimă, şi ar voi să le scape de la prăpăd. În convorbirea pe care a avut-o cu Domnul se evidenţiază greutatea, nu a propriilor virtuţi, ci a propriului său lut “praf şi cenuşă”.

Credinţa, nu virtuozitatea îl încurajează de a vorbi cu Domnul său.

Este învoit a ne ruga pentru alţii, a mijloci pentru păcătoşi, dar nu într-o atitudine de superioritate faţă de ei, ci numai într-o atitudine de solidaritate cu dânşii.

Unul, care nu se află printre oameni

Convorbirea lui Avram cu Domnul se întrerupe la “cei zece”. Peste acest număr, El nu îndrăzneşte să mai coboare. Din punct de vedere omenesc cu cei “zece drepţi”, crede că a ajuns prea departe, din care cauză nici nu mai insistă. Aritmetica oamenilor, oricum ar fi, nu reuşeşte a trece peste acest număr. Cu toate acestea va trebui să ajungă până la “unu” însă aici contabilitatea şi logica oamenilor nu au ce căuta, pentru că însuşi Dumnezeu va rezolva această problemă imposibilă. Fiul lui Dumnezeu va fi unul, unicul nevinovat, care va ispăşi şi va obţine mântuirea celor muţi.

Aceasta ne-o aminteşte Sfântul Paul în lectura a II-a: “Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre, şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile”. (Col. 2, 14) Convorbirea începută de Avram între “jos” şi “sus”, se sfârşeşte dincolo de orice aşteptare, pe Calvar. Numai crucea permite de a anula complet distanţa, de a schimba condiţiile nefavorabile, în condiţii incredibil de favorabile în favoarea omenirii.

Greutatea fiilor

Perspectiva evangheliei referitoare la rugăciune, schimbă totul din temelii. Aici nu este vorba de a apela la un judecător pământesc aşa ca Avram, ci la un Dumnezeu, care este în acelaşi timp Tată. Isus, Domnul Cristos, ne îndeamnă de a ne ridica ochii spre înălţimi ca acest cuvânt cheie, care deschide toate uşile cele mai de nepătruns, şi care legitimează cele mai imposibile aspiraţii. De data acesta, nu mai este vorba de a pune pe talgerul balanţei greutatea “drepţilor”, ci numai condiţia noastră de “fii”.

Frica este depăşită definitiv prin acest climat de încredere şi dragoste, care caracterizează relaţiile dintre cele două extreme. “Tatăl nostru” devine rugăciunea tipică a fiilor, care îndrăznesc să ceară totul de la Tatăl pentru realizarea împărăţiei sale, şi pentru ce priveşte viaţa lor precară de pe pământ. Ei cer şi se angajează totodată. De fapt, Fiul, nu este unul care să se mulţumească numai cu aşteptarea, ci este unul care colaborează. Nu există nimic din ceea ce cerem în rugăciunea aceea ca şi din alte rugăciuni, care să ne dispenseze de muncă. Desigur că Dumnezeu ne ascultă, dar pretinde în acelaşi timp ca şi fii să-l asculte. Rugăciunea permite de a asculta tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi: exact tot aceleaşi lucruri pe le cerem noi de la dânsul.

Rămâne faptul că cele scrise de Sfântul Luca referitor la rugăciune să constituie o chemare serioasă la încredere şi la insistenţă, cu siguranţa că vom fi ascultaţi. Este suficient să precizăm că Dumnezeu ne ascultă, dar nu la vremea şi în felul în care i le fixăm noi. O siguranţă de fond este aceasta: “Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer.” Acum, Duhul Sfânt este începutul libertăţii şi al neprevăzutului. Cu siguranţă că Dumnezeu ne ascultă dar numai aşa cum ştie El. Adică după generozitatea sa infinită de Tată, nu după felul nostru de a înţelege lucrurile, care de cele mai multe ori este contrar planului lui Dumnezeu.

Numai în folosul nostru poate fi faptul ca Tatăl ceresc să nu ne prindă totdeauna, literalmente în cuvânt. Rugăciunea ascultată este numai acea rugăciune care ne transformă, care ne face să intrăm sub oblăduirea Duhului Sfânt pentru a lucra la înfăptuirea planului lui Dumnezeu şi care ne înscrie în acţiunea Sa. Totdeauna noi trebuie să preferăm pe un Dumnezeu care ne surprinde, unui Dumnezeu care să ne mulţumească. Să ne încredem mai mult răspunsurilor sale, decât darurilor pe care i le cerem noi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin