Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a (pentru copii)

Duminica a XXIV-a (pentru copii)

11 September 2010
1,481 afișări

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

1. Introducere

Ce spuneți de comportamentul acestui tată? Domnul lucrează la fel?

Un om avea doi fii, cel mai tânăr, însă, nu stătea acasă cu plăcere și, într-o zi, a plecat departe, luând cu el mulți bani. Dar, la un moment dat, aceștia s-au terminat și atunci copilul a hotărât să se întoarcă acasă, pentru că nu avea nici ce să mănânce. Când se apropia de casă, tatăl său l-a văzut și, bucuros, a luat un băț bun și a alergat în întâmpinarea lui. Pe stradă s-a întâlnit cu celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde se grăbește așa cu bățul în mână:

- S-a întors nenorocitul de frate al tău: după ce a făcut, merită o bătaie zdravănă!

- Tată, vrei să te ajut?

- Sigur! a răspuns tatăl.

Și așa, cei doi l-au copleșit cu lovituri. La sfârșit, tatăl l-a chemat pe servitor și i-a spus să taie vițelul cel gras și să dea o mare sărbătoare, pentru că, în sfârșit, a reușit să-l pedepsească pe acel fiu al său care o făcuse lată! (A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB).

2. Tema

Dumnezeu are inima mai mare decât a noastră: milostivirea sa este fără limite.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu, Tatăl nostru, nu ne tratează după păcatele noastre; nu ne pedepsește după măsura greșelilor noastre.

Nu-l imitați pe fiul mai mic. Cu o singură excepție: Care? Ce greșeli face fiul mai mic?

- Fură banii… Pleacă de acasă… se apucă de distracții rele… Îl îndurerează pe tată…

În ce putem să-l imităm pe acest fiu rătăcit?

- Să recunoaștem că am greșit… Să ne căim… Să ne întoarcem la tatăl…

Nu-l imitați pe fiul mai mare. Ce greșeli face fiul mai mare?

- Muncește “fără să clipească”… Nu înțelege iubirea tatălui… Nu-i este milă de fratele său…

Imită-l pe tată! Cum se comportă Tatăl cu fiii săi?

- Îi iubește în orice circumstanță… Așteaptă cu nerăbdare… Iartă din inimă… Sărbătorește… Reabilitează pentru că iubește fără măsură… este generos în milostivirea sa…

- “Fiți milostivi, așa cum Tatăl vostru din ceruri este milostiv!”

Dumnezeu, oarecum, simte pentru noi durere și bucurie.

- Durere, când ne îndepărtăm de el; bucurie, când ne întoarcem la el. Dumnezeu ne iubește atât de mult încât suferă cu noi și pentru noi, pentru că știe că, păcătuind, departe de el, ne ruinăm și, dacă nu ne întoarcem la el, izvor de fericire, vom fi nefericiți pentru totdeauna. Dacă tata sau mama nu pot să uite un fiu plecat, să ne imaginăm ce simte Dumnezeu!

- Când păcătuim, Dumnezeu suferă, pentru că este tată. Când ne căim, Dumnezeu se bucură, sărbătorește. Să nu spui: “Deoarece Dumnezeu este atât de bun, pot continua să păcătuiesc”. Spune, mai degrabă: “În fața unei bunătăți atât de mari trebuie să răspund cu iubire”. Pe lângă faptul că s-ar putea să nu ai timp pentru a invoca mila sa!

Dacă Dumnezeu Tatăl ne iubește atât de mult, reconcilierea cu Dumnezeu este bucurie; reconcilierea cu frații este sărbătoare.

4. Exemple

a) Să ascultăm povestea “Albioarei”, așa cum a povestit-o cardinalul Lecaro unui grup de profesori.

A fost odată un păstor care avea o sută de oi. O sută de oi sunt multe sau puține? Sunt puține, pentru că în țara lui Isus păstorii aveau cu miile. Abraham avea trei sute douăzeci și opt de oameni care le păzeau! Dacă cineva are un milion de oi, ce contează dacă îi moare una? Dar cel care are o sută de oi le iubește pe toate, ca acest păstor care le cunoștea pe fiecare în parte și le chema pe nume: Neagra, pentru că era neagră ca un cărbune, Creața, pentru că avea lâna creață, dar cea mai frumoasă era Albioara, albă, albă ca zăpada.

Era o oaie frumoasă, dar cam capricioasă și mândră. Într-o dimineață, păstorul a ieșit din țarc (refugiu pentru a se apăra de lupi și de hoți), a scos oile și le-a condus pe o colină, până la o pășune verde; s-a așezat și oile au început să mănânce behăind.

Și Albioara a plecat, dar nu voia să stea cu celelalte: “Toate sunt urâte”, spunea ea. A văzut niște flori, apoi altele în față, apoi mai în față… Acum turma era departe.

A venit seara, soarele dispăruse și inima îi bătea puternic. Știa că noaptea lupii și șacalii ieșeau din vizuini pentru a vâna oi. Apoi, la un moment dat: “Da, acesta e urletul lupului, și acesta este lătratul șacalului…” Dumnezeul meu, ce teamă, sărmana Albioara!

Între timp, păstorul, întors la țarc, număra oile: “.Una, două, trei, hai, Neagra, mai repede, Creața! Douăzeci. treizeci, șaizeci, nouăzeci și șase… nouăzeci și nouă… Lipsește una!”

Închide poarta; “E descreierata de Albioara! O! Vai de mine! Acum a rămas sus și sigur o va mânca lupul. Sărmana! Nu, nu; merg să o caut”.

Și-a luat ciomagul și sumanul, i-a anunțat pe ceilalți păstori și a plecat. Neagra se gândește: “Mi-ar părea rău să o mănânce lupul, dar până la urmă merită, și-a făcut-o singură!” Între timp sărmana Albioara s-a ascuns într-un tufiș: respira încet, încet, de teamă să nu fie găsită de lup! Păstorul, înțepându-și mâinile, îndepărtează crengile tufișului: “O, sărmană Albioara, în ce hal ai ajuns, ce teamă trebuie să-ți fi fost, vino să te pun pe umeri!”. Între timp, oile au adormit numai cu un ochi: la un moment dat, aud glasul păstorului care cântă: “Sosește, cântă, asta înseamnă că a găsit-o!” Se fac că dorm, dar așteaptă ca păstorul să o pedepsească pe Albioara. În schimb: “Du-te și te culcă, Albioara, cred că ești obosită, dormi liniștită!” Apoi a luat două fluiere, s-a dus la prietenii săi și a spus: “Să sărbătorim pentru că pierdusem o oaie, dar am găsit-o!”

Cine este Albioara?

b) René Bazin, ilustru scriitor catolic francez, povestește că, într-o zi de sărbătoare, a intrat într-o biserică în care parohul făcea catehism. Tocmai povestise despre patima lui Isus și, privindu-i pe copii, l-a arătat cu degetul pe cel mai mic și l-a întrebat:

- Fiule, dacă ai fi fost în locul lui Iuda, ce ai fi făcut după trădarea Domnului?

Micuțul a privit în jur în biserică, de parcă ar fi căutat în ea răspunsul, apoi a răspuns serios:

- Eu, dacă aș fi fost în locul lui Iuda, în loc să mă spânzur de copac, aș fi alergat la Isus, m-aș fi prins de gâtul lui și i-aș fi spus: “Doamne, iartă-mă!”

c) Cu ajutorul cateheților, este bine să fie citită Evanghelia de astăzi cu mai multe personaje, așa cum se face la “Pătimire”. Preotul celebrant citește partea păstorului celui bun, al femeii care găsește banul, al tatălui care îl găsește pe fiul său și apără dreptul de a se bucura.

d) Concluzie

“Tată, dă-ne bucuria iertării!”

Ritul latin