Start > Ritul latin > Duminica a XXX-a (C)

Duminica a XXX-a (C)

11 September 2010
1,131 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXX-a de peste an (Anul C)

Dacă pericopa evanghelică a duminicii trecute se preocupa să pună în evidență necesitatea de a cultiva în fiecare copil al lui Dumnezeu a unui spirit de rugăciune, mai precis a acelei capacități de deschidere pentru a putea primi Împărăția lui Dumnezeu (18,1-8), pericopa acestei duminici propune o asemănare pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți (18,9-14). Altfel spus, pericopa acestei duminici ne oferă modelele a doi oameni în ceea ce privește modul în care ei concep și se angajează să obțină mântuirea lui Dumnezeu. Unul din cei doi este fariseu (persoană aparținând elitei religioase a timpului), iar celălalt este vameș (persoană aparținând categoriei de păcătoși publici). Fariseul se ferește de orice păcat și își înmulțește faptele bune. În plus, se supune unor jertfe de bunăvoie: postește de două ori pe săptămână și plătește cu regularitate zeciuiala pentru toate veniturile sale. El este un om drept care își construiește viața în permanentă raportare la Dumnezeu. (Rugăciunea pe care el o rostește este cât se poate de elocventă: îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că trăiește în permanență “în prezența Lui”.) Atâta doar că modul său de a-L percepe pe Dumnezeu comportă un risc pe care nu reușește să-l evite. El face prea multe lucruri pentru Dumnezeu. Într-adevăr, fariseul își află liniștea în urma faptelor pioase săvârșite considerând că ele îi obțin mântuirea. Cu alte cuvinte, el își câștigă singur mânuirea (cerul) și nu așteaptă nimic de la Dumnezeu. Pentru el Dumnezeu nu este autorul mânuirii ci un soi de contabil care ține evidența faptelor sale și care îi calculează meritele. În schimb vameșul, ale cărui fapte sunt în genere arhicunoscute de toți (în calitatea sa de colector de impozite achită dinainte sumele cerute de conducători, dar, mai apoi, el își recuperează banii de la oameni, de multe ori îndoit), intră în Templu cu o altă atitudine. El se ține la distanță, evită să-și ridice ochii și își bate pieptul (atitudine neobișnuită care exprimă profunda lui părere de rău). Mai mult, rugăciunea lui revelează atitudinea pe care Dumnezeu o așteaptă de la orice păcătos pentru a-i oferi iertare. Își recunoaște sărăcia; el știe că are nevoie de Dumnezeu ca să-l mântuiască. Vameșul știe că depinde în întregime de ajutorul lui Dumnezeu și de aceea își pune toată încrederea în El. Or, o astfel temă va fi dezvoltată pe larg de sfântul Paul care a susținut cu tărie că sursa îndreptățirii nu se află în om, ci în Dumnezeu.

În ceea ce privește sentința finală a pericopei, oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat, ea reprezintă una din temele reluate de mai multe ori în evanghelia sfântului Luca, începând chiar din cântarea Sfintei Fecioare Maria, Magnificat (Dumnezeu îi dă jos pe cei puternici și îi înalță pe cei smeriți, Lc 1,52). Doar o astfel de atitudine, pe care ne-a învățat-o Maica Domnului, ne conduce pe calea mântuirii lui Dumnezeu.

Ritul latin