Predici

Aceste prime versete ale capitolului 18 care se citesc în a XXIX-a duminică de peste an, trebuie înţelese în lumina pasajelor precedente ale capitolului 17, mai precis: 17,20-21 (cu privire la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu – problemă ridicată de farisei după vindecarea celor zece leproşi) şi 17,22-37 (unde ni se oferă discursul de răspuns dat de Isus ucenicilor referitor la venirea Fiului Omului). Într-adevăr, începutul capitolului 18 dezvoltă o învăţătură care răspunde în mod imediat întrebărilor formulate de ucenici în 17,37 cu privire la modul şi la momentul venirii Zilei Fiului omului. Şi, de vreme ce venirea acestei Zile este imprevizibilă şi tranşantă aidoma unei judecăţi, atunci ucenicul trebuie să fie mereu atent la semnele ei prevestitoare şi pregătit să o întâmpine. Or, parabola care deschide capitolul 18 este rostită de Isus pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze, rugăciunea constantă fiind una din modalităţile de pregătire.

Surprinzător este faptul că în parabolă atitudinea lui Dumnezeu este comparată cu cea a unui judecător fără scrupule (v.2) care, chemat fiind de o văduvă să facă dreptate într-un litigiu, se va supune datorită nu atât convingerilor sale cât mai ales datorită insistenţelor ei sâcâitoare. Şi totuşi, atunci când Isus va face transpunerea parabolei la situaţia concretă (18,6) va trebui să fim atenţi la modul în care se situează accentele. Astfel, dacă versetul 1 accentuează necesitatea rugăciunii insistente şi tenace, parabola privilegiază mai curând convingerea că o astfel de rugăciune este în cele din urmă ascultată. Prin urmare, dacă un judecător nedrept sfârşeşte prin a împlini rugăciunea insistentă a văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tată va împlini cererile copiilor care îl roagă, chiar dacă aparent venirea Zilei Fiului omului întârzie să-şi facă simţită prezenţa. Foarte grav ar fi, însă, dacă aparenta întârziere ar conduce pe cineva la descurajare sau la abandonarea rugăciunii. O astfel de persoană nu ar mai fi gata să primească judecata şi mântuirea. Într-adevăr, dacă nu trăim în mod constant în spirit de rugăciune, adică în acel spirit de deschidere faţă de judecata lui Dumnezeu, ne va fi imposibil să o primim atunci când va veni deoarece ea va veni pe neaşteptate.

Pericopa acestei duminici se termină printr-o întrebare a lui Isus oarecum derutantă: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ? (v.8). E drept că fără credinţă este imposibil ca cineva să primească mântuirea atunci când ea vine. Şi totuşi, întrebarea lui Isus nu este atât de pesimistă cum ar considera-o unii sau alţii. Ea nu face decât să formuleze o întrebare fundamentală: atunci când Cristos va veni pe pământ, bunăvoinţa Tatălui va mai găsi oare vreun ecou în inimile oamenilor? Vor şti ei oare să accepte cu inimă de copil (cfr. 18,15), bunăvoinţa/harul lui Dumnezeu şi mântuirea Lui de vreme ce doar cel credincios, adică cel care are o inimă nouă şi perseverentă va putea să fie liber pentru a o primi?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin