Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a (C)

Duminica a XXVIII-a (C)

11 September 2010
926 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

Pentru această a XXVIII-a duminică de peste an Liturgia Cuvântului ne propune spre meditarea un eveniment petrecut în timp ce Isus se îndrepta spre Ierusalim, la intrarea unui sat de la “granița” dintre Samaria și Galileea (v.11). Aici, zece persoane bolnave de lepră îi cer lui Isus vindecarea. Interesant este, însă, modul în care Mântuitorul răspunde cererii lor. Amintindu-ne că lepra a fost (și a rămas) o boală incurabilă – fapt ce îi obliga pe cei zece, conform Lv 13 și 14, să locuiască în afara comunității și să se țină la distanță de orice persoană ne afectată de această boală -, cererea lor apărea mai mult decât îndrăzneață. Cine oare ar putea înfăptui o astfel de vindecare fără a avea ajutorul lui Dumnezeu (2Re 5,1-19)? Să remarcăm, totuși, că episodul nostru se situează imediat după pericopa citită duminica trecută la sfânta liturghie, pericopă care punea în evidență importanța integrării credinței în viața noastră de fiecare zi. De aceea nu ne surprinde faptul că Isus, în locul vreunui gest sau a vreunui cuvânt vindecător (cu care ne-a obișnuit în câteva din episoadele precedente), îi trimite pe cei zece leproși să se arate preoților (cei acreditați de legislația din Lv 13 și 14, nu să vindece ci să constate o eventuală vindecare). Or, plecarea lor către Templu din Ierusalim denotă (și exemplifică) faptul că cei zece bolnavi răspund îndemnului lui Isus cu o credință capabilă să dezrădăcineze și să mute un dud din locul său printr-un singur cuvânt (Lc 17,6) – în cazul nostru să obțină vindecarea chiar de lepra lor -. Și iată că vindecare are loc. Gestul lor de credință este răsplătit cu acea însănătoșire care le permite reintrarea în comunitate și mai ales “revenirea la viață”, la cea liturgică și la cea socială.

Vindecarea celor zece leproși reprezintă în sine un deznodământ remarcabil al acestei istorii. Și totuși povestirea noastră cunoaște un nou avânt atunci când unul dintre ei se întoarce la Isus preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare, semn că în vindecarea obținută el a recunoscut intervenția salvatoare a lui Dumnezeu. Mai mult, odată ajuns în fața lui Isus el s-a aruncat cu fața la pământ în semn de prețuire și i-a mulțumit. Paradoxul în acest comportament constă în aceea că omul era samaritean, adică străin de credința lui Israel. Și deși străin, el este singurul care recunoaște că Dumnezeu și-a înfăptuit lucrarea prin Isus Cristos. Drept care Mântuitorul, după ce se întrebă în mod retoric Oare nu toți cei zece au fost curățați? Ceilalți nouă unde sunt?, îi cere samariteanului recunoscător să se ridice și să meargă în drumul lui spunându-i Credința ta te-a vindecat. Or, aceasta este concluzia pe care o așteptam. E drept că ea nu precizează sensul exact pe care Isus îl dă expresiei. Cu toate acestea înțelegem din context că orice lucrare mântuitoare Dumnezeu o înfăptuiește prin Isus Cristos și că credința care se îndreaptă către El atinge deja sfera divină, sursa vieții, a vieții veșnice. Acest lucru ne este confirmat de faptul că vindecarea obținută prin credință își atinge desăvârșirea în Înviere, acea Înviere exprimată de sensul plin al verbului ridică-te (exact același verb pe care evanghelistul îl va folosi pentru a exprima Învierea glorioasă a lui Isus Cristos în ziua de Paști). Prin urmare, mântuirea nu este ea oare participarea noastră la darul Vieții manifestată în Învierea lui Isus?

Ritul latin