Predici

Pentru această a XXVIII-a duminică de peste an Liturgia Cuvântului ne propune spre meditarea un eveniment petrecut în timp ce Isus se îndrepta spre Ierusalim, la intrarea unui sat de la “graniţa” dintre Samaria şi Galileea (v.11). Aici, zece persoane bolnave de lepră îi cer lui Isus vindecarea. Interesant este, însă, modul în care Mântuitorul răspunde cererii lor. Amintindu-ne că lepra a fost (şi a rămas) o boală incurabilă – fapt ce îi obliga pe cei zece, conform Lv 13 şi 14, să locuiască în afara comunităţii şi să se ţină la distanţă de orice persoană ne afectată de această boală -, cererea lor apărea mai mult decât îndrăzneaţă. Cine oare ar putea înfăptui o astfel de vindecare fără a avea ajutorul lui Dumnezeu (2Re 5,1-19)? Să remarcăm, totuşi, că episodul nostru se situează imediat după pericopa citită duminica trecută la sfânta liturghie, pericopă care punea în evidenţă importanţa integrării credinţei în viaţa noastră de fiecare zi. De aceea nu ne surprinde faptul că Isus, în locul vreunui gest sau a vreunui cuvânt vindecător (cu care ne-a obişnuit în câteva din episoadele precedente), îi trimite pe cei zece leproşi să se arate preoţilor (cei acreditaţi de legislaţia din Lv 13 şi 14, nu să vindece ci să constate o eventuală vindecare). Or, plecarea lor către Templu din Ierusalim denotă (şi exemplifică) faptul că cei zece bolnavi răspund îndemnului lui Isus cu o credinţă capabilă să dezrădăcineze şi să mute un dud din locul său printr-un singur cuvânt (Lc 17,6) – în cazul nostru să obţină vindecarea chiar de lepra lor -. Şi iată că vindecare are loc. Gestul lor de credinţă este răsplătit cu acea însănătoşire care le permite reintrarea în comunitate şi mai ales “revenirea la viaţă”, la cea liturgică şi la cea socială.

Vindecarea celor zece leproşi reprezintă în sine un deznodământ remarcabil al acestei istorii. Şi totuşi povestirea noastră cunoaşte un nou avânt atunci când unul dintre ei se întoarce la Isus preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare, semn că în vindecarea obţinută el a recunoscut intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Mai mult, odată ajuns în faţa lui Isus el s-a aruncat cu faţa la pământ în semn de preţuire şi i-a mulţumit. Paradoxul în acest comportament constă în aceea că omul era samaritean, adică străin de credinţa lui Israel. Şi deşi străin, el este singurul care recunoaşte că Dumnezeu şi-a înfăptuit lucrarea prin Isus Cristos. Drept care Mântuitorul, după ce se întrebă în mod retoric Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt?, îi cere samariteanului recunoscător să se ridice şi să meargă în drumul lui spunându-i Credinţa ta te-a vindecat. Or, aceasta este concluzia pe care o aşteptam. E drept că ea nu precizează sensul exact pe care Isus îl dă expresiei. Cu toate acestea înţelegem din context că orice lucrare mântuitoare Dumnezeu o înfăptuieşte prin Isus Cristos şi că credinţa care se îndreaptă către El atinge deja sfera divină, sursa vieţii, a vieţii veşnice. Acest lucru ne este confirmat de faptul că vindecarea obţinută prin credinţă îşi atinge desăvârşirea în Înviere, acea Înviere exprimată de sensul plin al verbului ridică-te (exact acelaşi verb pe care evanghelistul îl va folosi pentru a exprima Învierea glorioasă a lui Isus Cristos în ziua de Paşti). Prin urmare, mântuirea nu este ea oare participarea noastră la darul Vieţii manifestată în Învierea lui Isus?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin