Start > Ritul latin > Duminica a XXVI-a (C)

Duminica a XXVI-a (C)

11 September 2010
1,634 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul C)

Liturgia Cuvântului din această duminică ne propune lectura unei parabole suficient de bine cunoscute. Pentru a-i descoperi mai bine mesajul ar fi utilă totuși resituarea ei în contextul imediat (16,1-17,10). Duminica trecută Isus ne atrăgea atenția asupra utilizării corecte și totale a inteligenței în favoare Împărăției lui Dumnezeu precum și asupra inteligentei utilizări a mijloacelor materiale, îndeobște a banilor, în scopul accederii la Împărăție. Problema care se pune însă este aceasta: oare fericirea omului pe pământ nu este legată de un confort, de o anumită reușită în afaceri și de bani? Dumnezeu, care îl vrea pe om fericit, nu ar fi oare acela care îi favorizează aceste aspirații? Vechiul Testament s-a preocupat destul de mult și de o altă problemă legată de aceasta: cum ar trebui să-l înțelegem pe săracul de lângă noi, fie el și drept? Starea în care se află nu ar fi oare semnul “dezmoștenirii” lui de către Dumnezeu? Or, printre fariseii contemporani lui Isus erau unii care considerau că reușita socială și financiară ar fi tocmai “semnul” lui Dumnezeu în favoarea acelora care îi respectă Legea. De aici a decurs o adevărată “rearanjare” a Legii lui Dumnezeu. În schimb Isus, prin parabola din această duminică, dezminte într-un mod radical viziunea acestor “campioni” ai cunoașterii și împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu.

Parabola este alcătuită din două părți. În prima parte un om bogat este prezentat ca fiind cineva care a reuși în viață și care are dreptul să profite de câștigul său. El însă este atât de absorbit în fericirea sa materială, de ospețele pe care crede că le merită și pe care și le oferă fără nici o rezervă ori economie (permițându-și chiar să folosească bucăți de pâine pe post de șervețele pe care, mai apoi, la aruncă pe jos), încât nu are timp și nici ochi pentru săracul care zace flămând și bolnav la ușa casei lui. Or acest sărac este singurul personaj din parabolă care poartă un nume, cel de Lazăr și de aceea nu putem să nu ne întrebăm ce înseamnă el. Lazăr este prescurtare uzuală a numelui de Eleazar care înseamnă Dumnezeu ajută. Și iată surpriza pe care ne-o rezervă Isus: omul care poartă un astfel de nume moare de foame la ușa bogatului. Nu peste mult timp moare și bogatul, iar dincolo de moarte are loc o răsturnare de situație: Lazăr este primit în sânul lui Abraham, în timp ce bogatul merge în iad. Ar fi naiv să tragem o concluzie prea rapidă referitoare această răsturnare a situației, și anume că, cu cât am fi mai nefericiți aici, cu atât am fi mai fericiți în lumea de dincolo. În realitate bogatul este condamnat și suferă nu din compensație, ci pentru că a încălcat Legea lui Dumnezeu care proclamă cu tărie iubirea față de aproapele. În partea a doua a parabolei, pe lângă descrierea suferințelor trăite de bogatul din iad, autorul ne prezintă preocuparea acestuia de a evita, cel puțin pentru frații săi, a unui destin asemănător. Pentru a-i convinge pe frații săi, bogatul nefericit mizează pe un argument mai “spectaculos”, acela ca un mort – Lazăr – să le apară și să-i prevină. Abraham, însă, care arbitrează situația, îi dă de înțeles că cei care nu l-au descoperit pe Dumnezeu în Lege nu-l vor putea descoperi într-un “semn” pe care inima împietrită îl va nega așa cum noi negăm orice evidență care nu ne convine. De aceea, o dată în plus avem nevoie de acea inteligență care să ne permită un bun discernământ al lucrurilor astfel încât să rămânem ancorați în Împărăția lui Dumnezeu.

Ritul latin