Predici

Liturgia Cuvântului duminicii a XXIV de peste an ne propune lectura întregului capitol 15 al evangheliei sfântului Luca. Folosindu-se, la început de două scurte parabole (cea a oii pierdute şi cea a drahmei pierdute), autorul ne propune una din învăţăturile de bază ale lui Isus Cristos şi anume cea a milostivirii lui Dumnezeu, învăţătură care culminează în parabola Tatălui iubitor şi plin de milostivire.

Ocazia acestei învăţături este indicată încă de la începutul capitolului. Fariseii şi cărturarii se arată uimiţi sau mai curând indignaţi atitudinea lui Isus faţă de cei păcătoşi: se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Pentru aceşti oameni deosebit de credincioşi şi plini de zel faţă de Legea lui Dumnezeu şi faţă de dreptatea Lui comportamentul lui Isus este nu doar surprinzător ci chiar scandalos. Pentru ei omul păcătos este vrednic de tot dispreţul, iar atitudinea de a le arăta cea mai mică atenţie echivala cu subminarea bazelor religiei şi a cultului adus lui Dumnezeu care este “de trei ori sfânt”. Isus cunoaşte bine drama de conştiinţă a acestor oameni – a fariseilor şi a cărturarilor – şi le-o respectă. De aceea El nu se va angaja în vreo controversă cu ei, ci va încerca să dialogheze cu ei. Îi va invita să depăşească limitele unei reprezentări pe care şi-au făcut-o despre Dumnezeu şi să se deschidă unei revelaţii care să-i conducă în intimitatea misterului lui Tatălui. Un mister de iubire pe care Isus a venit să-l reveleze şi pe care nu încetează să-l exprime, sub ochii lor, prin faptele sale.

Alcătuite într-o remarcabilă simetrie, primele două parabole evocă două aspecte din viaţa cotidiană a societăţii iudaice a acelor timpuri. Ele debutează prin câte o interpelare adresată celor de faţă, interpelare care îi provoacă la un răspuns personal. Prima parabolă pune în scenă atitudinea, oarecum ciudată – cel puţin pentru noi -, a unui păstor care îşi părăseşte întreaga turmă pentru a porni în căutarea unei oi pierdute. Aceasta nu înseamnă că ar fi inconştient sau indiferent faţă cele 99 de oi care i-au rămas, ci dimpotrivă că fiecare i-a devenit atât de importantă, atât de apropiată şi atât de necesară încât, dacă una se rătăceşte, un loc gol apare în turmă, un vid care îi smulge păstorului o parte din bucuria şi din viaţa sa. De aceea, el nu-şi află pacea şi bucuria până ce nu o găseşte şi o restituie turmei. A doua parabolă surprinde agitaţia unei femei care a pierdut nu vreo sumă uriaşă de bani de aur, ci o amărâtă de monedă care totuşi constituia pentru ea, alături de celelalte 9 monede similare, o adevărată avere. De aceea, nici ea nu-şi află pacea şi bucuria până când nu o găseşte şi nu-şi reîntregeşte suma iniţială.

În parabola Tatălui fiului risipitor, Isus exprimă cu toată claritatea ceea ce ne-a sugerat deja prin primele două parabole: Dumnezeu este plin de milostivire faţă de omul păcătos. Ca un bun păstor El îşi cunoaşte oile şi îşi dă chiar viaţa pentru ele. Pentru El fiecare om, fie el şi păcătos, este important. (pentru un plus de comentariu, v. Duminica IV-a C a Postului Mare)

Arătându-se prietenos cu cei păcătoşi şi stând la masă cu ei, Isus Cristos ne ajută să descoperim cine este acest Dumnezeu plin de milostivire, încet la mânie şi plin de dragoste, care se bucură pentru fiecare păcătos care se converteşte (vv. 7 şi 10).

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin