Predici

Evanghelia acestei duminici reaminteşte oricărui creştin că prin Botez s-a angajat în modul cel mai total să-l urmeze pe Isus Cristos. Acest angajament al întregii persoane în slujba lui Cristos se concretizează adesea prin renunţări : să fii nevoit să dai întâietate lui Cristos faţă de tată, mamă, soţie, copii, fraţi şi surori sau chiar faţă de viaţa proprie, să fii nevoit să-ţi porţi cruce, să fii nevoit să renunţi la toate bunurile tale… Or, în faţa unor astfel de exigenţe trebuie lăsat Cuvântul lui Dumnezeu să ne atingă cu toată vigoare lui dar, în egală măsură, trebuie să evităm orice neînţelegere posibilă: de exemplu, a ne imagina o “morală” ruptă de acea veste bună care îi dă sens, sau a insista mai mult asupra performanţelor ascetice decât asupra adeziunii la persoana lui Cristos. Rostul Evangheliei nu este acela de a da naştere unor conştiinţe deformate şi nici de a descuraja, ci acela de a motiva dăruirea de noi înşine în favoarea Celui care ne-a iubit mai întâi şi care singur are dreptul la dragostea noastră fără limite.

Această evanghelie se situează în continuarea cele de duminica trecută. După învăţătura oferită în cadrul unui ospăţ din casa unui fariseu de frunte (Lc 14,1-24), alte cuvinte ale lui Isus sunt acum adresate acelei mulţimi de oameni care îl însoţea. Prin aceste cuvinte sfântul Luca ne reaminteşte discret că Isus se îndreaptă (începând cu 9,51) spre Ierusalim, locul pătimirii sale şi că învăţătura pe care o propune pe cale este destinată tuturor celor care au ales să-l însoţească către această destinaţie, adică tuturor creştinilor.

Învăţătura lui Isus din această secţiune pune în evidenţă caracterul radical şi absolut al angajamentului: nu-l putem urma pe Cristos fără a ne dărui total şi fără a renunţa la tot ceea ce s-ar situa în concurenţă cu această alegere. (Am putea bănui că sfântul Luca nu ar fi reţinut în Evanghelia sa această temă a învăţăturii lui Isus Cristos dacă creştinii din timpul său ar fi fost perfecţi. Fiind însă reţinută de evanghelist, această învăţătură devine o exigenţă a creştinilor din toate timpurile.) O astfel de exigenţă care impune întâietatea absolută acordată lui Cristos se înrădăcinează în însăşi atitudinea Lui faţă de familia sa (v. episodul din, Lc 2,49 care îl are protagonist pe Isus la vârsta de 12 ani, sau episodul din Mc 3,21.31-35 în care rudele Lui vor să-I întrerupă misiunea începută la Botez) sau faţă de prietenii săi (v. episodul din In 6,66-67 în care Isus se vede părăsit de foarte mulţi dintre ucenicii săi). Deşi îşi iubeşte foarte mult familia ori prietenii, fidelitatea faţă de Dumnezeu are pentru Isus valoare absolută. Pentru El doar Dumnezeu este Dumnezeu, iar fidelitatea faţă de voinţa Lui are întâietate faţă de orice. Cât priveşte învăţătura referitoare la renunţarea la toate bunurile personale, ea se situează în perfectă continuitate cu învăţătura din Lc 12,33-34; 16,9-13 sau 18,24-30 cu privire la raporturile pe care ucenicul trebuie să le aibă cu banul sau cu bogăţia care trebuie puse în slujba binelui comunităţii. În cartea Faptele Apostolilor (2,44-45; 4,32-5,11) sfântul Luca va arăta acest ideal realizat în comunitatea primară de la Ierusalim. Cele două parabole pronunţate de Isus pregătesc şi sprijină chemarea la renunţarea exprimată în această învăţătură din urmă. Accentul este pus pe legătura dintre proiectul fundamental de a fi ucenic al lui Cristos şi traducerea lui în concret: renunţarea la tot ceea ce el posedă. Aşa cum nimeni nu poate sluji în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi banul (Lc 16,13), la fel nimeni nu se poate numi creştin şi în acelaşi timp să se ataşeze de bunurile sale ca de un idol.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin