Predici

Ca şi copil, mi s-a întâmplat des ca, mergând cu bicicleta, să nu pun frână la timp şi se lăsa de cele mai mult ori cu un genunchi rănit şi cu multe lacrimi. Imediat luam calea întoarsă spre casă şi nu spre oricine, ci spre mama mea. Şi ea nu numai că îmi curăţa genunchiul, îl bandaja sau, la nevoie, îmi lipea un plasture pe rană. Mai mult decât toate acestea şi mult mai important pentru mine la vremea aceea era faptul inedit că mama mea cunoştea un leac împotriva durerii şi lacrimilor, un medicament cu adevărat minunat, fără îndoială: când mă vedea plângând şi ţinând-mă de genunchiul din care curgeau poate câţiva stropi de sânge, ea se punea în genunchi, se apleca asupra părţii rănite a piciorului meu şi începea să sufle. Expresia “Stai să sufle mama ca să se vindece rana, să se vindece piciorul!” mi-a rămas de atunci pentru totdeauna întipărită în minte.

Acesta era leacul ei împotriva lacrimilor. Pentru că nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dintr-o dată nu mă mai durea piciorul aşa tare. Ce minuni poate face suflarea unei mame! Şi o mamă are nevoie pentru copiii ei întotdeauna de mult aer, de un suflu lung. Alteori este nevoie să-şi ţină îndelung răsuflarea, în sens propriu sau figurat, pentru copiii ei. De ce să nu recunoaştem, nu aş greşi prea mult dacă aş afirma că o mamă trebuie să aibă plămâni de cursă lungă, care să fie în stare să respire uneori şi pentru copiii ei sau, cel puţin, împreună cu ei. Iar lucrul acesta nu îl poate schimba nimeni şi nimic pe acest pământ. Aşa este şi trebuie să fie mama.

Nu ştiu de ce mi-a venit acum în minte acest episod… Poate pentru că, în unele locuri se sărbătoreşte în luna mai ziua mamei ori poate pentru că se apropie 1 iunie, ziua copilului şi pentru că îmi place să cred că sunt încă un copil, că nu e nevoie să-i invidiez pe aceşti copii din faţă pentru inocenţa, spontaneitatea, sinceritatea, curăţia lor… Aş vrea să cred că noi, cei mari, nu vom lăsa niciodată să moară copilul din noi, că nu vom uita niciodată de ce-i iubim pe copii aşa de mult. Şi ca orice copil, primul punct de reper a rămas şi pentru mine mama. Copilul face totdeauna trimitere la o mamă. Înainte ca să fie copilul, a fost mai întâi… o mamă! Vorba cântecului: “Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?” Şi înainte ca să fim noi, creştinii, a fost Biserica, mama noastră care ne-a adoptat de fii şi care suflă asupra rănilor şi durerilor noastre cu suflul nou miraculos al Duhului Sfânt şi ne oferă atâtea leacuri de vindecare a trupurilor şi sufletelor noastre. Şi trebuie să credem că dacă mama suflă asupra rănilor noastre, ele se vindecă, dar, în primul rând, nu avem voie să uităm că adevărata minune este că suflul mamei dă la o parte, înlătură lacrimile.

A fi dat cu o suflare la o parte, a fi suflat de aici… “A înlătura ceva cu o suflare” are rădăcini foarte vechi. Din timpurile cele mai vechi ale omenirii a existat închipuirea, concepţia că tot ceea ce este rău, tot ceea ce provoacă durere, nefericire omului ia forma unui Duh. Duhurile nu pot fi văzute, atinse, stăpânite niciodată. Ele aparţin dimensiunii spirituale, sunt în aer. De aceea sunt legate ca şi existenţă, posibilitate de mişcare de aer, de suflu, de vânt. Şi îndepărtarea lor, curăţarea lor împreună cu durerea sau umbra pe care o poartă se face tot pe această cale, prin puterea suflului, a aerului. Cel rău este trimis la plimbare printr-o suflare. Cel puţin asta este în esenţă concepţia care se află în mintea copiilor care cred că suflarea miraculoasă a mamei asupra unei răni îndepărtează pe cel rău, vindecă rana, îndepărtează durerea şi alungă lacrimile. Nici un foehn sau ventilator, oricât de puternice ar fi, nu ar avea efectul miraculos al suflului unei mame asupra unei răni.

Iată cum suflul uman ia chipul Binelui, la extrema opusă a tuturor Duhurilor rele care i se opun şi-l ispitesc, vor să-i facă rău. Avem noi o expresie care exprimă perfect această realitate. Atunci când vrem să evidenţiem că facem tot posibilul să îndepărtăm un rău, să ajutăm pe cineva, spunem “Îmi dau Duhul, îmi dau sufletul, inima din mine, mă strofoc până la ultima suflare ca să te ajut…” Suflul din noi e în stare să îndepărteze răul! Bunătatea din om este aşadar întruchipată de suflul său.

Şi până la urmă, este în sintonie această concepţie cu datul scripturistic: “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen 2,7). Suflul din noi trebuie să fie aşadar suflarea lui Dumnezeu. În noi trebuie să respire Dumnezeu. Ceea ce inspirăm sau expirăm trebuie să provină sau să trimită la Dumnezeu, să aibă de-a face cu el. Dar mai este oare aşa?

Ce am făcut oare cu suflarea de viaţă din noi? De ce ni se taie atât de des respiraţia? De ce rămâne omul modern atât de des fără aer? De câte ori nu am fost cuprinşi de gâfâială, de suflarea grea şi sentimentul celui căruia i se pare că i se taie aerul, că rămâne fără el? Se întâmplă acest lucru ori de câte ori ne stabilim obiective prea înalte pentru noi sau când ne lăsăm duşi de curente, mode, valuri. Atunci ne cuprinde gâfâiala. Obosim, ne dăm seama că nu putem ţine pasul cu tot ce ne asaltă din toate părţile şi începem să ne pierdem echilibrul, punctele de reper stabile. Ne risipim şi ne irosim suflul de viaţă din noi. Ajungem să spunem în final “Asta nu e de mine”. Uneori ni se taie respiraţia. Ne pierdem glasul fie şi numai când vedem că ceilalţi îşi dau aere că ar fi mai buni ca noi, mai capabili. Respiraţia, suflul nostru de viaţă ne dă de gol spre exemplu când suntem măcinaţi de teamă sau când nu mai ştim cum să ieşim dintr-o situaţie dificilă.

Şi câtă nevoie am avea atunci de cineva care să ne dăruiască puţin din propriul lui suflu de viaţă, din respiraţia lui! Am avea nevoie atunci de cineva în preajma căruia să ne putem regăsi liniştea, pacea, aerul şi suflul vital, o persoană în preajma căreia să nu te simţi sufocat sau panicat şi în umbra căreia se poate respira în voie aer curat, ca la umbra marilor arbori care emană încontinuu oxigen, aer curat. Noi spunem de cele mai multe ori că “la umbra marilor arbori nu creşte iarbă”, dar adevărul este că există şi din acei arbori falnici, mari în adevăratul sens al cuvântului, la umbra cărora se poate respira în voie. Altfel ne sufocăm şi ne stingem, precum o flacără se stinge şi se consumă atunci când este închisă într-un vas, într-un pahar. Flacăra consumă tot oxigenul şi apoi moare. Până şi focul este întreţinut tot de aer!

Trebuie aşadar să ne preocupăm mai mult să avem mereu parte de aer proaspăt, de un suflu nou. Iar lucrul acesta nu-l putem obţine de cele mai multe ori din noi înşine. Pentru ca cineva să-şi reînnoiască suflul de viaţă, e nevoie ca altcineva să intervină. Uneori este nevoie ca cineva să vină si să sufle la o parte aerul cel rău, viciat pe care-l respirăm, tot răul care provoacă în interiorul nostru doar durere, suferinţă… Toate acestea trebuie să fie înlăturate de cineva pentru a face loc suflului nou de viaţă, proaspăt.

Exact lucrul acesta s-a petrecut în relatarea evanghelică care proclamă momentul întâlnirii lui Cristos cel înviat cu ucenicii săi: “El a suflat asupra lor şi le-a spus: Primiţi pe Duhul Sfânt!” Ucenicilor li se terminase aerul, li se tăiase respiraţia. Am putea spune că Isus le dă înapoi ucenicilor ceea ce ei pierduseră din Vinerea Sfântă şi se reflecta în viaţa lor lipsită acum de entuziasm, de suflul vital necesar.

Precum mama înlătură lacrimile şi durerea copilului rănit, la fel Isus pune capăt timpurilor încărcate de teamă şi durere, vremuri trăite lamentabil, fără pace, libertate, entuziasm. Duhul Sfânt este cel care strigă în noi “Abba-Părinte”. Cu Duhul Sfânt care ne reînnoieşte viaţa se poate porni din nou la drum, o putem lua oricând de la capăt. E eterna şansă a noului început după care au aspirat şi au visat oamenii dintotdeauna. El este Duhul Sfânt, Duhul care împlineşte doar binele. Pentru aceasta ne-a fost dăruit, ca să îndepărteze răul din viaţa noastră cu suflul său. El vrea vindecarea, purificarea, mântuirea oamenilor.

Noi nu trebuie decât să inspirăm adânc şi să ţinem cât mai mult timp acest aer în noi, pentru că, am văzut la începutul reflecţiei noastre, suflarea miraculoasă a mamei, a Duhului Sfânt în cazul nostru, este leacul miraculos împotriva lacrimilor şi a durerii. Şi cine nu are oare lacrimi şi dureri de înlăturat?!

pr. Claudiu Budău Ritul latin