Predici

“Atunci Petru a început să vorbească şi a zis: Într-adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte. 10, 34; 37-43)
“Fraţilor, dacă aţi înviat cu Cristos, gândiţi-vă la lucrurile de sus nu la cele de jos…” (Col. 3, 1-4)
“… pentru ce îl căutaţi printre morţi pe Acela care este viu? Nu este aici, a înviat!” (Lc. 24, 1-12)

Iubite cititor, frate în credinţă, îngăduie-mi ca astăzi, în loc a comenta obişnuitele lecturi liturgice ale Cuvântului, unde printre altele există posibilitatea alegerii textelor, să-ţi spun cu mâna pe inimă ceea ce aştept de la tine, înainte de a-mi exprima dorinţele. Să ştii că astăzi nu voi primi auguriile tale; pretind ceva mai mult de la tine. Mie îmi doresc ceva, pe care tu poţi şi pe care trebuie să mi-l acorzi. Într-un sens oarecare eu îmi doresc singur aceste augurii, pe care tu trebuie să le realizezi, fiindcă eşti implicat în ele din tălpi şi până-n creştet. Nu ai nici un drept să te sustragi de la această angajare. Deocamdată nu te poţi eschiva de la aceasta, numai cu urarea obişnuită de “Sărbători fericite!”.

Urarea “Buona Pasqua” trebuie să mi-o pregăteşti tu. Nu are nici un rost să spui că predica mea nu e în sens unic. Ceea ce cer de la tine, la rândul tău, ai tot dreptul să ceri şi tu de la mine. Din clipa în care ţi-ai formulat anumite cerinţe, îţi pun în mâini, îţi prezint titlurile mele de credit în confruntările mele, lista a tot ceea ce ţi se cuvine. Eu îmi doresc prin tine o întreită reaflare: – a Cuvântului; – a gândului; – a hotărârii. Şi acum, dacă ai “puţintică răbdare” de a mă asculta, te voi lămuri mai bine.

“Atunci Petru a început să vorbească şi a zis…” Mi se pare un lucru folositor a preciza cine, unde şi ce vorbeşte. Vorbeşte un om cu autoritate, cu toate că nu este un erou. Petru este un pocăit, un “revenit”, dintr-o aventură nu prea îmbucurătoare. Şi-a tăgăduit şi şi-a părăsit Învăţătorul. Constrâns de către o cumătră obraznică, de trei ori s-a lepădat de Învăţătorul lui. Iar acum, dacă îşi află curajul de a-l predica pe Isus din Nazaret, spunând cu toată sinceritatea că “a mâncat şi a băut” împreună cu El după învierea Lui din morţi, asta o face numai pentru că şi-a plâns greşeala cu lacrimi care i-au obţinut iertarea.

Nu. Nu am pretenţia ca tu, creştinule, să te socoteşti mai bun decât alţii, mai virtuos, mai puţin păcătos. Mă vei convinge de îndreptarea şi de sinceritatea ta numai atunci când îmi vei vorbi în tonul păcătosului iertat, a osânditului la ocnă, care a obţinut o graţiere neaşteptată. Îţi ascult cuvântul, nu pentru că ai fi mai învăţat, mai sfânt, ci pentru că ai primit să fii curăţit, spălat şi refăcut. Pentru că recunoşti că ai fost un păcătos, un cerşetor, de care s-a milostivit Domnul. Spune-mi, dacă ai şezut la masă cu El, asta a fost nu pentru că aveai mai mult drept decât alţii, ci pentru că aveai mai mare trebuinţă. Nu-mi sunt de nici un folos cuvintele unuia care nu a fost încercat în viaţă, ci de folos îmi sunt cuvintele aceluia care a fost iubit, cu toată necredincioşia lui.

Apoi, Petru îşi ţine predica în casa lui Corneliu, printre păgâni. Te rog, frate al meu în credinţă, omul Bisericii, încearcă cel puţin astăzi să treci peste anumite bariere asigurătoare, dincolo, printre care te afli bine “între ai noştri”. Încetează de a-i mai convinge pe cei care sunt deja de acord cu tine, de a-i învăţa pe cei care ştiu, ci mergi şi-i caută pe cei pierduţi, pe cei care nu ştiu nimic. Te rog să nu mă inviţi a veni la tine, în cenacolul tău, pentru a sărbători Paştile. Te rog să mergi cu mine în biserică şi să ne amestecăm printre credincioşii de rând, să ne unim glasurile spre a cânta împreună, cu toate că suntem afoni. Apoi, să mergem în căutarea oiţelor cele pierdute…

În cele din urmă, Petru povesteşte nişte fapte reale. Este o povestire cuvântarea lui, cu ilustrarea unei învăţături. El nu învaţă ci vesteşte. Nu face morală, ci mărturiseşte credinţa. El foloseşte un limbaj clar, esenţial şi simplu: “Ei L-au omorât, atârnându-L pe cruce, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi”. Printre multele fraze şlefuite, cuvinte măsurate cu măsura prudenţei omeneşti, cu adjective grele puse pe balanţa oportunismului de subsol, cu mesaje măsluite în laboratoarele diplomaţiei, eu simt trebuinţa de a asculta glasul cel aspru al profeţiei, strigătul de indignare, mai ales atunci când este vorba de a denunţa faptul (care din păcate nu aparţine trecutului), care atentează la viaţa lui Cristos, pentru că viaţa omului, a tuturor oamenilor este ameninţată de prea multele preparative ale morţii.

Cel puţin de Paşti am pretenţia de a auzi un cuvânt şi o angajare precisă la pace. Cel puţin astăzi, cer ca acest cuvânt să răsune singur, fără acompaniamente, de la început şi până la sfârşit. Frate, dacă ai înviat cu Cristos, caută numai cele de sus, nu pe acelea de pe pământ. Nu eu îţi spun aceasta ci Sfântul Paul, acela care a uimit lumea cu ştiinţa şi cu sfinţenia vieţii lui. Îţi recomand de a nu întârzia a face aceasta! Deja se vorbeşte mult despre lucrurile cele de sus, dar cu toate acestea, oamenii au mai mult în vedere cele pământeşti decât cele cereşti. Nu-ţi este îngăduit a arunca în ochii oamenilor nevinovaţi praful cuvintelor tale “cereşti”, spirituale, pentru aţi împlânta nestingherit de nimeni, mâinile în afacerile veroase şi lucrative pământeşti.

Cerul este o nemaipomenită posibilitate, pe care ţi-o oferă Cristos cel înviat, dar trebuie să iei aminte că cerul nu-i o carapace, care să ascundă interesele tale cele mai meschine. – Spui religie dar gândul tău este la câştig. – Spui Biserică şi nu te gândeşti decât la carieră. – Spui slujire şi gândul îţi este la privilegii. – Spui morală şi gându-ţi zboară la subterfugii, la experimente şi la evadări lipsite de scrupule. Chiar dacă nu-ţi place, însă un pic de ruşine tot ar trebui să ai. Vorbeşte-mi despre învierea lui Cristos, numai după ce ţi-ai curăţit gândurile, cu mintea şi cu ochii la lumina ce vine de sus. Înăbuşă în faşă pofta de câştig, acordează-ţi inima după registrul credinţei, nu după cel al profitului.

N-am nici o pretenţie ca tu să stai totdeauna cu ochii holbaţi spre cer, căci în cazul acesta ai putea fi victima unui accident rutier. Poţi privi şi pământul, dar fără să uiţi de a mai privi spre cer sau în lături, fără aţi lăsa inima sechestrată de interesele cele mai meschine. Mie să nu-mi vorbeşti totdeauna despre cer, deoarece ai putea să mă plictiseşti, ci numai aşa din când în când. Mie îmi sunt suficiente doar câteva aluzii, bine puse la punct. Puţine cuvinte, care să nu fie zădărnicite de foşnetul socotelilor care-ţi frământă mintea.

În cele din urmă, tovarăşe de suferinţă, vreau să te văd la lucru. Paştele este o cale, o călătorie şi o nerăbdare de a propovădui. Evident, graba şi neliniştea nu te vor ajuta la nimic. Am pretenţia de a te vedea la locul potrivit. “Pentru ce-L căutaţi printre morţi, pe Acela care este viu?” Nu te resemna cu păzirea mormintelor goale, cu arhivele prăfuite, cu hârţoage mucegăite. Rolul vostru nu este acela al santinelelor puse de pază la mormânt, ci al acelor femei care au asistat la moartea, la îngroparea lui Cristos, care au mers dis-de-dimineaţă la mormântul lui Isus, unde au fost aflate de lumina dimineţii pascale; a femeilor, care au dat de ştire apostolilor despre învierea Domnului şi care au povestit apostolilor din cele ce ei mai uitaseră.

Frate dragă, te rog, nu mă obliga să-L caut pe Cristos acolo unde nu este. Nu mă îndemn să lupt în războiul care nu are nimic de-a face cu El şi cu Mesajul Său. Nu-mi impune nişte ritualuri lipsite de viaţă. În schimb, ai curaj, şi-mi cere totul pentru a-L sărbători pe Mântuitorul morţii, pe Domnul Cristos cel înviat din morţi. Astăzi vreau să te aud vorbindu-mi despre viaţă, despre pace, despre iertare, care este mai creativă decât răzbunarea, despre dragoste, care exclude ura, despre micime, despre neputinţă, care este mai tare decât puterea, despre lumina, care alungă întunericul.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin