Predici

Isus a înviat şi s-a înălţat la cer pentru că s-a rugat şi l-a avut pe Duhul Sfânt.
Îmi vine să cred că el, ca “începător şi desăvârşitor al credinţei” (Evr 12,2), se ruga mereu în extaz.
Apostolii l-au văzut deseori pe Isus rugându-se. Impresionaţi de rugăciunea lui i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Şi el i-a învăţat Tatăl nostru (cf. Lc 11,1-4).
Se pare că rugăciunea aceasta nu le-a fost destul de clară, destul de înţeleasă, fiindcă n-au spus-o prea des; sau, poate au spus-o, dar, fiindcă nu reuşeau extazul, nu aveau prea mare încredere în rugăciunea lor. Din acest motiv s-au apropiat o dată de Isus şi i-au spus prin apostolul Filip: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14,8), fiind convinşi că, văzându-l pe Tatăl, se vor ruga asemenea lui. Dar, chiar fără a-l vedea pe Tatăl, Isus a insistat de multe ori asupra necesităţii rugăciunii, mai ales în Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46).
Oare după învierea lui Isus, ucenicii au înţeles rostul şi necesitatea rugăciunii? Se pare că nu prea. Ce le lipsea? Un model de adevărată rugăciune şi o forţă care să-i tragă spre cer. Dar, după înălţare, când în mijlocul lor se afla preacurata Fecioară Maria şi aveau toată siguranţa că promisiunea lui Isus de a primi putere de sus se va realiza, ei se roagă în Cenacol, aşteptând pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,13-14).
Ucenicul iubit de Isus, Ioan, este acela care a înţeles cel mai bine necesitatea rugăciunii şi mintea lui curată a înregistrat fidel lunga rugăciune a lui Isus de la Cină. Ioan este singurul evanghelist care o redă în toată măreţia şi motivaţia ei, pentru a pune în evidenţă că Isus singur este calea către Tatăl prin rugăciune şi puterea cuvântului, adică prin Duhul Sfânt (cf. Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, (o.c., pag. 171). În acel timp Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat astfel: “Părinte sfânt, nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, ca să creadă lumea că tu m-ai trimis… Tată, vreau ca unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat!”
Dacă sfântul Paul spunând: “Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să mă fac părtaş de suferinţele lui, ca să-i devin asemănător întru moarte, cu speranţa că voi ajunge la învierea din morţi” (Fil 3,10-11), arăta că voia să cunoască puterea rugăciunii lui Isus care este o luptă cu cerul, un efort de înălţare către Tatăl, un resort al învierii din morţi.
Isus este prezentat în ecleziologie ca mire. Mireasa sa este Biserica. Mireasa lui Isus, aşa cum reiese din episodul Cinei celei de Taină, s-a născut din rugăciunea lui Isus şi din Euharistie, pentru “ca toţi cei care vor crede în mine, să fie una”, spune Isus, unitate realizată prin: “Trupul meu dat pentru voi şi potirul legământului nou prin sângele meu vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). Biserica este biserică (adunarea credincioşilor) în măsura în care pune în evidenţă unirea cu Cristos ca reflex al unirii dintre Cristos şi Tatăl în Duhul Sfânt, devenind Trupul său Mistic.
Prin înălţarea Mirelui la cer, Mireasa pleacă în căutarea lui, devine o societate escatologică, o societate de rugăciune, o forţă comunitară care se înalţă spre cer.
O legendă arabă spune că o tânără mireasă şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea lui. A ajuns în faţa unei colibe care avea o uşă atât de îngustă că doar un trup spiritualizat s-ar fi putut strecura dincolo. În liniştea zorilor, din colibă a auzit glasul suspinând al iubitului care o jelea tocmai pe ea, aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: Cine eşti? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul izvoarelor, foşnetul copacilor, a amuţit până şi cântecul de dimineaţă al păsărelelor… Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi uşa a rămas închisă… Atunci tânăra mireasă s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a îngenuncheat lângă uşă. A stat o zi şi o noapte meditând, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care cere ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi, înainte de a se înfăţişa înaintea iubirii supreme. Apoi s-a ridicat şi a mers mai întâi la râu să se spele; apoi, cu pas hotărât s-a întors la colibă şi a bătut la uşa îngustă. Dinăuntru glasul a întrebat din nou: Cine eşti? De data aceasta mireasa a spus: tu eşti! Şi uşa s-a deschis singură. Şi ea, fericită ca în paradis, şi-a găsit iubitul, cu care s-a căsătorit pe vecie în faţa lui Dumnezeu singur (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC, Bucureşti 1994, pag. 95).
Atitudinea Biserici, ca Mireasă credincioasă, trebuie să constea în meditaţie şi rugăciune. Apostolii i-au spus lui Isus: “Învaţă-ne să ne rugăm!” Mireasa de azi, Biserica, trebuie să-i spună: Învaţă-mă să spun: “tu eşti!
Următoarele două lecturi ne învaţă cum trebuie să ne rugăm.
Auzim în credinţă glasul Mirelui: Iată! eu voi veni? (Lec. a II-a).
Acela care trebuie să se roage în noi “cu suspine negrăite” (Rom 8,26) este Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt şi Mireasa spun: Vino! Cel care ascultă, Mirele, spune: Vino!
Mireasa răspunde printr-un Amin total. Acest Amin este spus printr-o credinţă desăvârşită, rezultat al rugăciunii Mirelui. Amin, sau: He emen, înseamnă: Cred cu toată fiinţa mea.
Prima lectură pune în evidenţă Amin-ul spus de sfântul Ştefan. Amin-ul său este acel răspuns dat mirelui de mireasa care a bătut la uşa îngustă a colibei: tu eşti! Sfântului Ştefan i se deschide cerul, pentru că s-a făcut una cu Cristos în iubire: îşi încredinţează sufletul lui Isus, ca să ajungă la Tatăl: Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!; se roagă pentru duşmani: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!; adică se roagă ca să nu moară nici duşmanii vieţii, exact cum s-a rugat Isus pe Calvar. Acest fel de rugăciune atinge culmea perfecţiunii şi duce la înviere şi la viaţa veşnică. Isus a înviat şi s-a înălţat pentru că s-a rugat, după cum ni se relatează în Scrisoare către evrei: Isus Cristos, în timpul vieţii sale pământeşti, a înălţat rugi şi rugăminţi, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către acela care îl putea scăpa de la moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat (4,7). Evlavia, pietatea, este al şaselea dar al Duhului Sfânt, pe care îl primesc toţi acei care au darul fricii de Dumnezeu, nu numai ca atitudine filială izvorâtă din iubire, ci mai ales ca atitudine reverenţială izvorâtă din cunoaşterea nimicului propriu de fiinţă umană, din smerenie, aşa cum Isus însuşi a ţinut să afirme că Tatăl său este mai mare (cf. In 14,28). Isus, datorită evlaviei, pietăţii, în rugăciune, a scăpat de moartea veşnică, din cauză că luase asupra sa păcatele noastre, a înviat pentru viaţa veşnică şi şade de-a dreapta Tatălui.
Datoria noastră este:
1) de a-i cere Tatălui pe Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi, ca să se roage în noi şi cu noi, cu Biserica, prin acele suspine negrăite: Vino, Doamne Isuse!
2) de a ne ruga pentru duşmani, pentru convertirea păcătoşilor, şi
3) să preţuim rugăciunea celui sărac, aşa cum ne-a învăţat fericitul nostru Ieremia: Mi-aş da şi ochii pentru cei săraci, pentru că ei se roagă cu simplicitate şi umilinţă, iar rugăciunile lor sunt nespus de plăcute sfintei Fecioare, aşa încât însăşi sfânta Fecioară se încrede în rugăciunile lor.
Se mai roagă astăzi cineva în felul lui Isus şi al sfinţilor?
Să ne rugăm noi cu psalmistul: Ascultă, Doamne, glasul meu când strig. Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta. Faţa ta o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine! (Antif. int. LR Ps 26,7-9). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin