Predici

Sfânta Biserică ne îndeamnă azi să ne bucurăm de înălţarea Domnului la cer, unde şade de-a dreapta Tatălui. Motivele bucuriei cauzate de acest eveniment unic ni le dă sfântul Leon cel Mare, care spune: Înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră; acolo unde a ajuns mai înainte de noi slava capului, constituie o chemare în speranţă şi pentru trup: pentru aceasta, pe bună dreptate, trebuie să tresăltăm de fericire şi să ne bucurăm aducându-i mulţumire. Azi, nu numai că am primit confirmarea că vom moşteni paradisul, dar chiar am pătruns cu Cristos în înălţimile cerului (cf. MAC pag. 456).
Cred că ne vom bucura şi mai mult, dacă vom înţelege actul înălţării Domnului în sine. Aşa cum apare din evanghelia zilei (Lc 24,46-53), înălţarea lui Isus la cer este un act liturgic prin excelenţă, adică are o valoare mântuitoare deosebită. În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ucenicii săi şi a fost ridicat la cer. Gestul lui Isus de la Cina cea de Taină, când “a luat pâinea şi a binecuvântat-o” (Lc 22,19), a constituit actul de consacrare euharistică. Acum binecuvântează pe cei pe care i-a hrănit cu propriul trup şi sânge, înălţându-se la cer. Înălţarea arată începutul misiunii veşnice a lui Isus ca mijlocitor la Tatăl (Rom 8,34; Evr 7,25). Tatăl nu-i poate refuza nimic pentru acei pe care i-a binecuvântat. Binecuvântarea înălţării constituie o consacrare definitivă în har pentru apostoli, constituie un dar special făcut Bisericii “zidită pe temelii trainice: cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21,14). Din acest motiv este indestructibilă (cf. Mt 16,18); este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli, prezenţi în urmaşii lor, papa şi colegiul episcopilor (CBC pag. 199). Simţind bogăţia consacrării şi responsabilitatea ce le revine din actul înălţării Domnului, ucenicii se întorc la Ierusalim plini de bucurie şi se adună în sala Cinei celei de Taină, se roagă împreună cu Maria, Mama lui Isus şi aşteaptă pe cel făgăduit spre a pecetlui opera lui Cristos din lume.
De acest dar izvorât din binecuvântarea lui Isus trebuie să profităm şi noi pentru mântuire. Aşa cum apostolul Paul implora de la Dumnezeu harul descoperirii, adică a cunoaşterii destinului veşnic, pentru credincioşii săi din Efes (Lec. a II-a: Ef 1,17-23), cred că este de datoria fiecărui apostol în parte să implore pentru credincioşii săi acelaşi har al cunoaşterii misterului înălţării lui Isus care le asigură moştenirea veşnică. Această cunoaştere profundă nu-i posibilă decât dacă se porneşte de la ceea ce a pornit Isus când a venit în lume şi a ajuns să cunoască el însuşi moştenirea pe care i-a pregătit-o Tatăl: Biserica. Or, Cristos a pornit de la iubire spre a-şi cunoaşte moştenirea. Iubirea l-a făcut să accepte Întruparea, condiţia sclavului, crucea şi moartea crudă în rând cu răufăcătorii, să se consacre consacrării lumii. Primind această consacrare a lui Isus prin Biserica sa, datoria noastră creştină actuală, fiindcă suntem deja în procesul înălţării cu Cristos, în Cristos şi prin Cristos la Tatăl, este aceea de a binecuvânta pe fiecare om în parte şi pe toţi împreună, adică de a-i consacra prin Duhul Sfânt, prin iubire, ca să devină plini de plinătatea lui Cristos, o hostie vie. Împărtăşirea noastră cu Cristos se realizează prin pâinea şi vinul consacrate: pâinea făcută din multe boabe de grâu şi vinul din multe bobiţe de struguri. Toţi cei care se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Cristos formează Trupul Mistic al lui Cristos. Acest Trup Mistic constituie hostia vie, Biserica lui Cristos, cu care vrea să se împărtăşească Tatăl veşnic.
Ca această Hostie vie să fie plăcută Tatălui, Isus hotărăşte să o boteze, nu cu apă ca Ioan Botezătorul, ci cu Duhul Sfânt şi cu foc (cf. Lc 3,16; Fap 1,5). Pentru a-i dobândi Bisericii sale pe Duhul Sfânt în care este viaţa adevărată cu puterea învierii pentru cei muritori şi focul iubirii care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, Isus a trebuit să înfăptuiască ritul sacru al înălţării, ca binecuvântarea sa să consacre pe ucenicii săi, şi prin ei întreaga Biserică, pentru Adevăr: “Eu am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume. Acum las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28) şi apoi s-a rugat: “Consfinţeşte-i prin adevăr. Pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi, ca şi ei să fie consfinţiţi prin adevăr [...] Mă rog şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine” (In 17,19-20).
Misiunea pe care Isus o încredinţează ucenicilor săi şi pentru reuşita căreia s-a rugat şi continuă să se roage la dreapta Tatălui, prezintă două aspecte. Pe de o parte, este “mărturia vieţii şi victoriei lui Isus” (24,46-48), mărturia faptelor şi cuvintelor, a iubirii pe care el a predicat-o, a vieţii de slujire până la moarte şi apoi, în al doilea rând, a fi ucenicul lui Isus înseamnă a predica ideea convertirii şi iertării păcatelor, menite să ducă la dubla reconciliere: cu Dumnezeu şi cu oamenii. În felul acesta înălţarea confirmă adevărul profund al Paştelui: viaţa este nemuritoare şi Isus, care a umblat pe acest pământ cu noi, a devenit ţinta dezvoltării istoriei. Din acest motiv adevărul său nu-i un moment care aparţine trecutului, ci cuprinde viaţa fiecăruia dintre noi (cf. CBL pag. 1293).
De mai multe ori am amintit în predicile anterioare de obiceiul semit care, în loc de mulţumire, binecuvântează pe binefăcător.
Binecuvântarea acordată ucenicilor de Isus în momentul înălţării poartă amprenta mulţumirii? Desigur. În primul rând Isus este mulţumit în sine pentru opera înfăptuită pe pământ. Asemenea lui Dumnezeu Tatăl din a şaptea zi a creaţiei, când din înălţimea cerului a privit la opera mâinilor sale, a cunoscut că toate sunt foarte bune şi a binecuvântat acea zi (cf. Gen 1,31; 2,3), tot aşa procedează şi Fiul lui Dumnezeu la realizarea mântuirii lumii care garantează apariţia unui cer nou şi a unui pământ nou (cf. 2Pt 3,13). În al doilea rând Isus mulţumeşte ucenicilor care au răspuns chemării şi l-au urmat pe calea vieţii şi au împărtăşit împreună atâtea necazuri!
Mulţumirea pe care Isus le-o aduce constituie un îndemn de a-i urma exemplul. Îngerii le spun: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Întoarceţi-vă şi binecuvântaţi pământul, binecuvântaţi soarele, luna şi stelele, binecuvântaţi animalele, florile şi păsările, binecuvântaţi pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, binecuvântaţi chiar şi pe duşmanii voştri şi la venirea lui Isus îl veţi vedea pe norii cerului venind cu mărire şi slavă şi veţi sta de-a dreapta lui şi apoi cu el de-a dreapta Tatălui!
Cât de bine a înţeles, de exemplu, sfântul Francisc de Assisi, acest îndemn ceresc. In minunatul Imn al făpturilor spune:
Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare
orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.
Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească!
Omul însă nu e vrednic sfântul nume să rostească.
Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate, soare,
ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare.
Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele,
ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele.
Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate,
ce când vrea întreg pământul într-o clipă îl străbate.
Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină,
ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.
Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină!
Când e frig, ne dă căldură, când e noapte dă lumină.
Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră,
ce produce trandafirul, viorica cea albastră!
Cel care binecuvântează cu iubire, cu mulţumire, asemenea lui Isus, se face părtaş de preoţia sa veşnică, consacră întreaga creaţie pentru adevăr, pentru apariţia unui cer nou şi a unui pământ nou în care toţi să fie plini de binecuvântarea Domnului.
Înţelegem bucuria apostolilor care se întorceau spre Cenacol? Ea s-a născut din binecuvântarea lui Isus. Mulţumirea pe care Isus le-a adus-o, le-a dat speranţa că în curând vor primi plinătatea iubirii, pe Duhul Sfânt, prin care vor cunoaşte deplin misterul lui Isus, misterul fericirii de a fi veşnic lângă Tatăl, fiindcă “suferinţele timpului de faţă nu pot fi comparate cu slava viitoare care va trebui să se arate în noi” (Rom 8,18).
Numai binecuvântând vom fi binecuvântaţii Părintelui veşnic şi vom moşteni împărăţia pregătită celor aleşi încă de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34).
Înălţând inimile şi cugetele noastre spre cer, să ne rugăm cu întreaga Biserică pentru a primi această binecuvântare: Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, Trupul său Mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin