Predici

La începutul sfintei Liturghii de azi ne-am rugat lui Dumnezeu să ne dea harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care îl contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre zilnice (LR). Întrebarea este: cum se poate manifesta contemplarea misterului pascal în faptele noastre de fiecare zi?
Misterul pascal s-a înfăptuit prin iubirea lui Cristos care a distrus păcatele noastre în trupul său, jertfindu-se ca să avem pace cu Dumnezeu, cu noi, cu întreaga omenire. Contemplându-i iubirea care i-a adus ca răsplată învierea, îl urmărim cu ochii credinţei în felul său de a acţiona faţă de sine, faţă de Dumnezeu, faţă de ucenici şi faţă de duşmani. Numai contemplându-i iubirea vom gusta pacea lăsată şi dată care stă la temelia învierii şi fericirii noastre.
În primul rând Isus înviat este consecvent în sine faţă de voinţa Tatălui care îi dă tot echilibrul spiritual, recunoscând că este mai mare decât Fiul omului, punând astfel la rădăcina tuturor relaţiilor umane cu Dumnezeu virtutea umilinţei. Faţă de ucenici adoptă o atitudine nouă: îi numeşte fraţi (cf. In 20,17) şi copilaşi (id. 21,5), deşi cu câteva zile mai înainte îl părăsiseră. Faţă de duşmani îşi vădeşte iubirea prin renunţare la orice polemică şi reproş, trimiţându-le pe fraţii săi să le vestească cuvântul său şi să se jertfească pentru convertirea lor. Misterul pascal al lui Cristos este mister de comuniune (RdC 70). Planul lui Dumnezeu constă în stabilirea păcii universale prin Cristos: de a-i aduce pe toţi oamenii la un dialog şi la o comuniune cu sine, de a realiza între ei, care mai înainte erau dezbinaţi de păcat, o comuniune fraternă, făcându-i membre ale Trupului Mistic. După dialog, comuniune şi pace, oamenii timpului nostru simt o foame profundă (cf. MAC pag. 444). În primul rând dialogul iubirii în Cristos trebuie să aibă loc în sânul familiei, între soţi, deoarece taina lor este mare (cf. Ef 5,32) datorită Duhului Sfânt care îi face să cunoască adevărul iubirii şi păcii prin împărtăşirea valorilor spirituale şi fizice dintre ei.
Dacă Isus insistă asupra faptului că acela îl iubeşte care îi păzeşte poruncile (cf. In 14,15; 15,10), aceasta o face pentru că aceste porunci au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18), iar acest deget al lui Dumnezeu nu-i altul decât Duhul Sfânt, pe drept numit degetul dreptei părinteşti, despre care Isus spune că el cu “degetul lui Dumnezeu scoate pe diavoli” (Lc 11,20; Mt 12,28). Aceste porunci au devenit prin Duhul Sfânt legea cea nouă, pe care apostolul Paul o numeşte “lege duhovnicească, care nu cu cerneală este scrisă, ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu, şi nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3). Acela se bucură de pacea lui Isus, care îi păzeşte poruncile scrise de Duhul Sfânt pe tablele de carne ale inimii.
Evanghelia de azi (In 14,23-29) ne cheamă să-i contemplăm dărnicia divină. Dumnezeu când dă, dă dumnezeieşte. Tatăl ni l-a dat pe Fiul. Ce ne putea da mai mult? Am putea spune: pe sine. De fapt ni l-a dat pe Fiul tocmai pentru a ni se da pe sine, fiindcă la el ne conduce Fiul, ca să ne dea împărăţia lui Dumnezeu, care nu-i alta decât Dumnezeu însuşi. Fiul a venit să ne dea pacea sa. Dar ce este această pace? Botezul cu Duhul Sfânt (In 1,33), aşa cum o recunoaşte sfântul apostol Paul: “Legea Duhului vieţii în Isus Cristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom 8,2). Oare nu la această pace s-a referit Isus înviat când a apărut ucenicilor şi le-a spus: “Pace vouă! Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (In 20,23)? Isus a spus-o clar că pacea sa nu este la fel cu pacea din această lume, despre care spune că “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34). Sabia este Duhul Sfânt, spune sfântul Ambrozie, fiindcă pătrunde cugetul ascuns şi scoate păcatul, ucide pe Anticrist cu Duhul gurii Domnului nostru Isus Cristos, Duhul este înţeles drept sabie a Cuvântului (Ef 6,17) şi Cuvântul este sabie a Duhului Sfânt; căci scris este: “Luând pavăza credinţei, prin care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui viclean, luaţi astfel şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6,16-17). De vreme ce Duhul Sfânt este sabia Cuvântului şi Cuvântul este sabia Duhului Sfânt, neapărat există o unitate de putere, conclude sfântul Ambrozie (Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, Ed. Anastasia, pag. 171). Această unitate de putere ne asigură pacea divină în totalitatea ei veşnică.
Tot evanghelia zilei ne asigură că acei credincioşi care îl iubesc pe Cristos sunt iubiţi de Tatăl, fiindcă iubirea lor faţă de Isus este aceeaşi iubire pe care Tatăl o are faţă de Fiul. Or, această iubire se revarsă în inimile credincioşilor prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). Numai pornind de la această iubire turnată în suflet de Duhul Sfânt se poate ajunge la cunoaşterea a tot adevărul, care nu-i altul decât Dumnezeu-Treime din suflet.
Lectura I (Fap 15,1-2.22-29) ne prezintă câţiva purtători ai păcii lui Isus în lume. Comportamentul lor este impregnat de darurile Duhului Sfânt: Am hotărât, Duhul Sfânt şi noi, de a nu vă impune nici o altă obligaţie afară de cele necesare.
Câtă pace ar fi în familii şi în lume dacă înaintea oricărei decizii importante pe primul loc s-ar afla Duhul Sfânt şi apoi noi! Numai că noi, prea adeseori, datorită egoismului, uităm total de Duhul Sfânt. Atunci, nu este de mirare că în lume sunt atâtea certuri, procese, crime, revolte şi războaie!
Comunicatul oficial al Bisericii dat sub inspiraţia Duhului Sfânt conţine o mare laudă adusă lui Paul şi Barnaba. Nu se spune că sunt iubiţii noştri fraţi şi nici nu se foloseşte altă frază de genul acesta, ci sunt prezentaţi ca: oameni care şi-au pus viaţa lor în slujba numelui Domnului nostru Isus Cristos, adică s-au lăsat total călăuziţi de Duhul lui Cristos. Fraza nu face nici o referire la pericolele şi necazurile pe care ei le-au suportat pentru evanghelie, ci defineşte viaţa misionarilor ca pe o consacrare totală pentru cauza evangheliei (2Cor 8,5) în perfectă sintonie cu jertfa de sine pe care Isus însuşi o aduce pentru oameni (cf. Mc 10,45; In 10,17-18. CBL pag. 1519) până azi pe sfântul altar.
Lectura a II-a (Ap 21,10-14.22-23) ne prezintă beneficiul purtătorilor păcii lui Cristos: Ierusalimul ceresc.
Intrarea în Ierusalimul ceresc se face prin propriul suflet care păstrează cuvântul lui Isus, adică pe Duhul Sfânt ca sabie care pătrunde inimile şi în cele mai ascunse gânduri (1Cron 28,9), pătrunde toate cu înţelepciunea sa (Inţ 7,24) înlăturând păcatul şi ignoranţa, spre a păstra cuvântul lui Isus propovăduit de cei doisprezece apostoli referitor la cele “trei porţi”: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt care declară: Vom veni la el şi vom locui la el; iar slava lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, îl va lumina; candela, care este Mielul, îi va da spiritul jertfei pascale aducătoare de pace, adică “uleiul” care se consumă pe sine pentru a-i întări şi lumina pe alţii.
Îmbrăcămintea Ierusalimului ceresc este măreţia lui Dumnezeu: o lumină mai minunată decât cea a soarelui de deasupra norilor, asemănătoare cu strălucirea pe care o reflectă cea mai preţioasă piatră de jasp străveziu. Apostolul Ioan încercă să descrie în culori vii ceea ce apostolul Paul spune că “ochiul omului nu a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit ceea ce Dumnezeu pregăteşte aleşilor săi” (1Cor 2,9).
În Noul Ierusalim nu va mai fi timpul. Timpul este o povară când este război, când suferinţa stoarce lacrimi, când oamenii se urăsc, când nenorocirile se ţin lanţ, când ispitele ne copleşesc, când pacea dorită întârzie… În necazuri, timpul pare veşnicie insuportabilă. În preajma Domnului şi a Mielului fericirea este atât de mare că se pierde orice noţiune de timp.
Pentru pacea Bisericii cereşti, care devine vizibilă numai pentru ochii credinţei pe acest pământ, Dumnezeu a rânduit îngeri, nu de pază, fiindcă nimeni nu o poate ameninţa, ci să strălucească la intrare pentru a călăuzi sufletele aleşilor spre locul fericirii depline. Sunt îngerii noştri păzitori ai păcii sufletului în care locuieşte Preasfânta Treime.
Să primim pacea lui Cristos!
Să oferim lumii, celor care ne înconjoară, pacea lui Cristos, aşa cum ne îndeamnă antifona de la începutul acestei sfinte Liturghii: “Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului: Domnul a eliberat pe poporul său” (Is 48,20). Aleluia. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin