Predici

Preamărirea Fiului omului în divinitate cred că este minunea pe care numai Dumnezeu o poate contempla şi de care numai el singur se poate bucura în mod infinit. De fapt Dumnezeu Tatăl a proclamat-o clar: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi aflu toată bucuria” (Mt 3,17; 17,5).
Datorită faptului că Tatăl în iubirea sa faţă de opera mâinilor sale, faţă de om, a voit să-l facă părtaş pe acesta de bucuria sa, l-a
preamărit pe Fiul său în faţa întregii omeniri. Mireasa lui Cristos, sfânta Biserică ne îndeamnă şi pe noi la începutul acestei liturghii: Cântaţi Domnului cântare nouă, căci a făcut lucruri minunate; în ochii neamurilor şi-a descoperit dreptatea (Antif. int. Ps 97,1-2).
Cum l-a preamărit descoperindu-şi dreptatea şi cum îl va mai preamări?
În primul rând l-a preamărit prin Duhul Sfânt, arătând că viaţa nu-i sortită morţii pentru cei desăvârşiţi. Mărturie ne stă Scriptura inspirată de Duhul Sfânt încă de pe primele pagini. Dacă Adam a păcătuit şi a murit, al şaptelea urmaş al său, Enoch, care a umblat pe căile Domnului, a trăit 365 de ani, n-a murit, ci “Dumnezeu l-a luat la sine” (Gen 5,22-24). Şapte exprimă perfecţiunea şi 365 arată căile Domnului (în 365 de zile pământul face un ocol total în jurul soarelui şi dă perioada unui an; în 365 de ani Enoch a umblat pe căile Domnului şi a ajuns la Dumnezeul luminilor).
Deseori găsim în Scriptură timpul, locul, legea şi neamul ca noţiuni programate prin cifre care să exprime perfecţiunea necesară întâlnirii cu Dumnezeu.
Isus nu mai propune timpul ca perioadă pentru atingerea perfecţiunii, nici Ierusalimul – Cetatea Sfântă – cu templul (cf. In 4,21-23), deşi cetatea Ierusalimului este intim unită cu istoria legăturilor dintre Dumnezeu şi oameni, ca un loc al dreptăţii, fiindcă aşa cum Babel (Poarta zeilor) a rupt legăturile cu Dumnezeu, era necesar ca o altă cetate să le refacă; nici legea denaturată de fariseism, ci iubirea, porunca nouă care salvează viaţa (In 13,31-33a. 34-35).
Prima lectură (Fap 14,20b-26) pune în evidenţă dinamica acestei iubiri care deschide păgânilor poarta credinţei. Duhul Sfânt îl determină pe Petru să admită în sânul Bisericii pe primul păgân (Corneliu, cf. Fap 10-11). Acelaşi Duh îi împinge pe apostolii Paul şi Barnaba să înfiinţeze noi comunităţi creştine şi să le întărească pe cele existente. Duhul îi împinge cu aşa putere că autorul cărţii – Faptele apostolilor – sfântul Luca, prinde ca din zbor doar numele localităţilor: Listra, Iconiu, Antiohia, Pisidia, Pamfilia, Perge, Atalia etc., dar nu mai relatează nici predicile, nici minunile şi nici numărul celor care intrau prin poarta credinţei.
Dacă timpul, locul şi legea au fost depăşite, încetul cu încetul este înlăturată din faţa credinţei şi cea mai mare piedică şi mai grea decât credinţa în zei: naţionalismul iudaic, grec, roman etc., care erau total înrădăcinate într-un raţionalism religios egoist, meschin şi absurd şi dus până la fanatism.
Cristos este preamărit de Tatăl prin Duhul iubirii sale şi dovedeşte lumii întregi că nu naţiunile întăresc credinţa, ci credinţa prin universalitatea ei întăreşte părţile omenirii compusă din naţiuni. Dacă în Eden heruvimii cu sabie de foc apărau poarta spre pomul vieţii (Gen 4,24), acum, prin preamărirea lui Isus, Paul şi Barnaba rânduiesc pe bătrânii Bisericii ca paznici ai porţii credinţei, prin care au acces liber la pomul vieţii, la Cristos, toţi acei care vor mărturisi că el este Domnul (Rom 10,9).
Calea care duce la Pomul vieţii este porunca cea nouă, aşa cum o defineşte Isus însuşi. Şi este cu adevărat nouă fiindcă duce, nu la un timp nou, ci la veşnicie; nu la paradisul vechi, ci la Ierusalimul ceresc; nu la pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai a Binelui desăvârşit pe care îl vom putea iubi aşa cum el ne-a iubit; este nouă fiindcă are o forţă nouă, nu a naturii, ci a supranaturii, pe Duhul Sfânt; este nouă fiindcă ne dă viaţa cea nouă de comuniune şi intimitate cu cele trei persoane divine; este nouă fiindcă are menirea să-i facă fraţi pe toţi oamenii din toate timpurile, din toate locurile, din toate naţiunile, de toate categoriile sociale; este nouă fiindcă porneşte de la a da chiar viaţa pentru a-i salva valoarea nemărginită; este nouă fiindcă descoperă viaţa intimă din Dumnezeu, dintre cele trei persoane – iubirea - care constituie tot fundamentul fericirii noastre veşnice (cf. 1Cor 13); este nouă fiindcă izvorăşte din iubirea care ne-a iubit pe noi pe când eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,6), pe când eram încă duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea are tot dreptul să ne ceară ca în virtutea acestei iubiri să-i cuprindem şi noi în iubirea noastră pe duşmanii noştri (cf. Mt 5,44).
“Afară de iubire, de această forţă de origine creştină şi pe care creştinul de azi trebuie s-o apere, ca să nu se lase amăgit de alte sugestii, nu rămâne decât spirala urii şi a violenţei, cu toată încărcătura lor de ruine şi distrugeri” (MAC pag. 438).
Isus este preamărit de Dumnezeu Tatăl fiindcă, păşind primul pe această cale nouă, a reuşit să pună iubirea în sufletele oamenilor care prin păcat deveniseră duşmanii lui Dumnezeu, reuşind să-i facă printr-o jertfă nouă (cf. Evr 10,9) o nouă împărăţie de preoţi (cf. 1Pt 2,9), prin care toate să le facă noi.
În cea de-a doua lectură (Ap 21,1-5a), sfântul apostol Ioan jubilează de bucurie fiindcă nu mai este marea. Marea era, pentru cei din vechime, locul tuturor relelor, primejdiilor, monştrilor, locuinţa duhurilor infernale. Sfântul Ambrozie spune că în apă este chipul morţii, iar în Duhul Sfânt, arvuna vieţii. Vorbind despre Botez, sfântul arată cum Cristos a folosit tocmai apa, marea, ca să nimicească tot răul: tot păcatul moare prin apă, care închide trupul ca într-un mormânt, iar prin puterea Duhului suntem reînnoiţi după moartea păcatului, renăscuţi în numele lui Dumnezeu (Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, Ed. Anastasia, 1997, pag. 60).
Acelaşi sfânt Ambrozie arată că Dumnezeu este cel care a strălucit, tocmai ca să strălucească slava lui Dumnezeu pe faţa lui Cristos. Despre cine se spune că străluceşte ca lumina, dacă nu despre Duhul Sfânt?. Prin urmare Duhul Sfânt este slava lui Cristos, iar cel care a spus să strălucească lumina în întuneric şi ea a strălucit în inimile noastre este Duhul Sfânt (id. o.c., pag. 188). Prin urmare, aşa cum spune şi apostolul Paul: “Dacă Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va face vii şi trupurile noastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11).
Glorificarea trupului constituie biruinţa spiritului asupra materiei. Această victorie este esenţial nouă, total diferită de felul în care Enoch a fost luat de Dumnezeu sau de felul în care prorocul Ilie a părăsit pământul în carul cu foc (cf. 2Rg 2,1).
Tatăl l-a glorificat pe Fiul omului cu dumnezeirea sa fiindcă acesta, Isus, a inventat cea mai eficientă metodă de spiritualizare a trupurilor credincioşilor care mărturisesc faptul că el este Domnul, prin sfânta Euharistie, la care, adunându-ne şi noi acum spre a o celebra cu credinţă şi iubire, ne asigurăm învierea şi îndumnezeirea prin Cristos, ca să putem participa la ultima preamărire a Fiului omului, când mielul îşi va vădi fidelitatea faţă de Mireasa sa, Biserica, în faţa Tatălui, pe care a smuls-o prin puterea Duhului Sfânt din braţele unui curtezan lumesc, Babilonul pământesc.
Atunci îngerii cerului ne vor invita şi pe noi cu aceleaşi cuvinte ale Bisericii: Cântaţi Domnului cântare nouă fiindcă a făcut lucruri minunate; în ochii neamurilor şi-a descoperit dreptatea! Până atunci însă datoria noastră este de a ne ruga cu credinţă, speranţă şi iubire: Dumnezeule, de la tine vine răscumpărarea şi ni se dăruieşte înfierea. Priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale, pentru ca toţi acei care cred în Cristos să primească libertatea adevărată şi moştenirea veşnică (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin