Predici

Oamenii nevăzători aparţin categoriei persoanelor celor mai nefericite de pe pământ. Toată viaţa umblă în întuneric, nu pot să vadă lumina şi frumuseţea naturii, faţa tatălui şi a mamei lor, precum şi pe cea a altor persoane dragi, iar fără a fi ajutaţi, le este foarte greu să se deplaseze dintr-un loc într-altul.

Nu este nimic ciudat în faptul că orbul din Ierihon L-a rugat pe Isus Hristos, ba chiar L-a implorat cu insistenţă strigând: «Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine». La întrebarea lui Isus: «Ce vrei să-ţi fac?», orbul a răspuns: «Doamne, să văd». Isus Hristos, caritabilul făcător de minuni, doctorul sufletelor şi al corpurilor noastre, deseori s-a îndurat şi i-a vindecat pe nevăzători. Toţi cei patru evanghelişti ne relatează cum Isus a dăruit vederea celor nevăzători.

Să ne oprim asupra acestei minuni. Isus Hristos mergea împreună cu discipolii Săi către Ierusalim la Sărbătoarea Paştilor şi se afla deja aproape de Ierihon. Mai avea de străbătut încă 15 mile din drumul său. În apropierea drumului Ierihonului şedea un cerşetor orb, care aştepta ajutor de la oameni. Evanghelistul Marcu, a consemnat numele acestui orb, precum şi numele tatălui său. «Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului». – spune evanghelistul (Marcu 10, 46).

Rabinii, învăţătorii legii, mergând pe drum cu discipolii lor, le explicau Sfânta Scriptură şi vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Binenţeles că şi Isus Hristos pe drumul către Ierusalim, le vorbea într-un mod aparte apostolilor Săi şi tuturor celor ce-L urmau şi care-I ascultau cu atenţie cuvintele. Aceasta până în momentul în care pe neaşteptate, orbul a întrerupt vorbirea lui Isus Hristos, strigând cu putere: “Învăţătorule, îndură-te de mine.” Evanghelistul spune că oamenii l-au certat, ca să tacă, dar el striga şi mai tare: “Fiule al lui David, îndură-te de mine”. Dumnezeiescul Mântuitor s-a îndurat de sărmanul om, deschizându-i în mod miraculos ochii, iar el a văzut pentru prima oară lumea. Ce moment minunat şi tulburător să percepi pentru prima oară lumina, dacă nu ai văzut-o niciodată! Ce fior să experimentezi dulceaţa vieţii în Dumnezeu dacă ai cunoscut numai lumea profană ! Să surprindem anumite aspecte:

Orbul Bartimeu, auzind că Isus Hristos trece pe drum, s-a folosit de această ocazie, s-a apropiat de Hristos şi L-a rugat să-l ajute, să-l vindece. Aceasta era singura ocazie din viaţă pentru a căpăta vederea, deoarece Isus Hristos mergea spre Ierusalim la Sărbătoarea Paştilor şi la moarte sigură. În Ierusalim, El avea să fie răstignit pe cruce, apoi aşezat în mormânt, iar a treia zi să învieze, pentru ca după patruzeci de zile să se înalţe la Cer. Dacă orbul Bartimeu, nu s-ar fi apropiat de Hristos în acea zi şi nu L-ar fi rugat să-l ajute, el ar fi rămas orb până la moarte. Aceasta este o învăţătură pentru noi! Noi avem datoria de a folosi fiecare dar de la Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă diferite haruri în fiecare zi, pentru a ne putea sfinţi sufletele şi a dobândi viaţa veşnică. Pentru fiecare dintre noi, într-o bună zi, poate chiar atunci când ne aşteptăm mai puţin, timpul oferit de Dumnezeu se termină. Ocazia risipită niciodată nu se mai întoarce.

Recunoştinţa orbului nu întârzie să apară. Odată, Hristos a vindecat zece leproşi, dar numai unul dintre ei s-a întors pentru a-I mulţumi pentru darul vindecării, ceilalţi nouă, nici măcar nu I-au spus “mulţumesc” (vezi Luca 17, 16-18). Însă acest Bartimeu, văzând: «mergea după Isus, mărind pe Dumnezeu» (Luca 18, 43). Din recunoştinţă, pentru că Isus i-a oferit lui darul ochilor văzând lumina zilei, el L-a urmat pe Hristos şi a preamărit pe Domnul Dumnezeu. A primit nu numai lumina vederii naturale ci a fost pătruns şi de lumina Spiritului Sfânt, care i-a schimbat viaţa. Să nu uităm niciodată că numai lui Dumnezeu i se cuvine toată recunoştinţa pentru binefacerile temporare şi cereşti, pentru toate harurile primite de noi. Câţi creştini greşesc atunci când se învrednicesc de diferite daruri sau privilegii din partea Domnului, cerute prin intermediul preoţilor sau a mijlocirii sfinţilor, uitând că lui Dumnezeu I se cuvine toată recunoştinţa – mulţumita, în timp ce preotului, sfântului doar respectul, la fel ca oricărei alte făpturi umane. Apostolul Pavel, spune: «Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Isus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl» (Efeseni 5, 20). Cine ştie cum să mulţumească lui Dumnezeu, acela primeşte de la Dumnezeu tot ceea ce are nevoie.

Mai există încă un aspect, extrem de important. Isus Hristos este doctorul corpurilor şi sufletelor noastre. El a vindecat pe pământ diferite neputinţe şi boli fizice, dar a vindecat şi sufletele de rana păcatului. Hristos va vindeca neputinţele oamenilor până la sfârşitul lumii, mai mult, El nu va înceta niciodată să vindece milioanele de oameni de orbirea sufletului lor.

Mântuitorul este «Lumina lumii» (Ioan 9, 5). La fiecare Liturghie înainte de citirea Evangheliei, preotul se roagă lui Dumnezeu cu cuvintele: “Străluceşte în inimile noastre Stăpâne Iubitorule de oameni, lumina cea nestricăcioasă a cunoştinţei dumnezeirii tale şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor tale propovăduiri…”

Ochii spiritului sunt ochii credinţei. Cea mai mare nefericire a omului de pe pământ, o constituie absenţa credinţei, căci omul lipsit de credinţă este orb, el nu vede niciodată mai departe de materie. Noi creştinii, putem să vedem splendida lume cerească. Prin intermediul ochilor credinţei, putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu în trei Persoane, putem cunoaşte scopul vieţii noastre, putem să-L vedem pe Hristos sub chipul pâinii şi vinului şi putem să pătrundem mai presus de raţiune toate misterele revelate de către Dumnezeiescul Mântuitor.

Cel care este fără de Dumnezeu, este asemănător cu un orb care sfârşeşte în întuneric. Se află lângă drum, dar nu vede nimic. Noi, cu ochii credinţei putem vedea dincolo de mormânt, minunata şi veşnica patrie a Împărăţiei Tatălui Ceresc, unde odată ne vom vedea cu toţii şi vom fi fericiţi în Dumnezeu. Dreptul Iov din Sfânta Scriptură, în grelele sale suferinţe s-a adresat prietenilor săi «Şi afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi…» (Iov. 19, 26-27).

În Roma păgână, executorul l-a ameninţat pe un creştin spunându-i: “Sau te dezici de Hristos, sau îţi aprindem ochii”. Creştinul a răspuns liniştit: “Tu poţi să mă privezi de ochii corpului meu, dar nu vei putea niciodată să-mi iei ochii sufletului, ochii credinţei mele”.

Să privim cu ochii sufleteşti, cu ochii credinţei noastre. Căci «Aceasta este biruinţa, care a învins lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

O, Dumnezeule, Tu care oferi lumina ochilor noştri, în Tine se află sănătatea vieţii, iar în lumina Ta, noi putem vedea lumina… O, Cuvinte, Tu eşti izvorul ei, în acelaşi timp şi lumina mai presus de lumină… Pentru cel însetat eşti izvorul din care se poate bea, iar pentru cel orb eşti lumina pe care o poate vedea. Fă, să se deschidă ochii mei pentru a vedea lumina, să se deschidă inima mea pentru a putea bea din izvorul luminii Tale divine. Beau ceea ce văd şi ascult. Dumnezeul meu, Tu eşti totul pentru mine, eşti tot ceea ce iubesc… Dacă sunt înfometat, eşti pentru mine hrană, dacă sunt însetat eşti pentru mine apă de băut, dacă rămân în întuneric, eşti pentru mine lumina care nu apune, dacă sunt gol, Tu eşti pentru mine veşmântul nemuririi.

Doamne Isuse Hristoase, aşează-Ţi mâinile Tale pe ochii mei ca să încep a privi nu la acele lucruri care pot fi văzute, ci la cele care nu se văd. Deschide-mi ochii, pentru a nu fi atras de lucrurile prezente ci de cele viitoare; dă-mi o privire clară a inimii, care să-L poată vedea pe Dumnezeu în lumina Spiritului Sfânt. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin