Start > Ritul latin > Crăciunul nu ne ține prizonieri în casă

Crăciunul nu ne ține prizonieri în casă

28 November 2009
866 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Nașterea Domnului (Liturghia din noapte) (Anul C)

Toată cheia și lăcata stă în faptul de a ne cerceta bine spre a vedea dacă suntem noi în stare de a sărbători un Crăciun cu adevărat creștinesc. și mai ales dacă vrem! și să ne dăm seama că felul nostru de a sărbători venirea lui Cristos pe pământ așa cum simțim noi nu are decât o vagă referire la ceea ce s-a petrecut la Betleem acum aproape 2000 de ani în urmă. Să luăm lecturile liturghiei de la miezul nopții, care ne pot prezenta un text cu adevărat valid, întrucât ne permit a descoperi profunda semnificație a evenimentului care poate fi verificat chiar și după 2000 de ani.

Isaia descrie intervenția lui Dumnezeu cu cuvinte pe înțelesul tuturor și pline de bucurie. “Poporul, care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiesc în țara umbrei morții răsare o lumină” (Is. 9, 2). Astăzi, când vorbim despre frig și întuneric ne gândim la lipsa de combustibil și la criza energetică. Dar dacă în aceste zile se aprind mai multe lumini decât în mod obișnuit, pe străzi și prin prăvălii, stăm liniștiți pentru că cel puțin lumina ne este asigurată.

Greu este pentru noi de a recunoaște că ne aflăm în întuneric atunci când micul ecran se luminează pentru a ne prezenta obișnuita rație de imagini, când spălătorul de vase electric funcționează bine, când ne putem opri într-o contemplație statică în fața vitrinelor frumos împodobite și luminate feeric… Toate acestea sunt bune și își au scopul lor bine determinat. Însă Isaia vorbește despre o lumină cu totul alta, el vorbește despre acea lumină, care vine de la Dumnezeu.

Acesta este momentul când ne facem o impresionantă provizie de lumină exotică, de proveniență orientală: filozofii, practici diferite, rețete de înțelepciune, cugetări ale marilor savanți, și, chiar cu scurte incursiuni în astrologie… Însă faptul este că Isaia vorbește despre o lumină cu totul deosebită. El vorbește despre acea lumină care vine de la Dumnezeu. Aici este vorba de a recunoaște că lumina noastră este întuneric, că ochii noștri sunt sigilați. Că ne aflăm în întuneric, pentru că iubim golul, chiar dacă umplem acest gol cu tot felul de calabalâcuri, de bulendre. Vom fi noi oare capabili de a stinge aceste lumini iluzorii ale noastre care ne împiedică de a vedea adevărata lumină? Avem noi curajul de a ne recunoaște în fața Domnului această orbire, pe care, numai El singur o poate vindeca?

Și apoi, bucuria: “Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii, și el se bucură înaintea ta…” (Is. 9, 3) Prorocul recurge la două asemănări pentru a ilustra această bucurie: secerișul și clipa împărțirii prăzii de război. Desigur că aceasta este o bucurie cu totul alta decât bucuria pe care o simt mulți dintre noi de a câștiga cât mai mult, dar fără să muncească. În ceea ce privește împărțirea prăzii oamenii zilelor noastre au devenit specialiști în împărțirea prăzilor dar fără să lupte, înșelându-și tovarășii. Vreau să spun că unii ca aceștia nu iau parte la lupta împotriva patimilor și a instinctelor; nu se îndură să declare război egoismului și lăcomiei și nici nu veghează spre a obține stăpânirea asupra lor înșiși.

Bucuria lui Isaia se bazează pe trei motivări fundamentale: Dumnezeu ne-a eliberat de robie: “A sfărâmat jugul, care apăsa asupra lui, toiagul și nuiaua care-i loveau spinarea”. Ni s-a dat un prunc: “Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”. Se inaugurează o epocă de pace, sau mai bine spus, ni se oferă posibilitatea unei păci durabile: “și pacea nu va mai avea sfârșit”. Acum, nouă nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne întrebăm cu mâna pe inimă: Ne-am gândit noi vreodată la viața, la condiția noastră ca la o viață de robie? Ne-a trecut nouă vreodată prin minte cum că toate condiționările propagandei și ale publicității, ale modelor, ale ideologiilor și ale permisivismului, reprezintă pentru noi un semn al lipsei de libertate? Cum ne purtăm noi cu pruncul Isus? Ce rol are El în viața noastră, după ce l-am adorat în peștera din Betleem? Ne-a trecut vreodată prin minte ideea exprimată de Isaia, că acel nou născut, sărac și lipsit de apărare, și mai apoi persecutat și dat la moarte, ar fi revelația unui Dumnezeu atotputernic? Reușim noi să vedem în pruncul acesta un mister de slavă și de mântuire? Apoi, în ceea ce privește “pacea”. Ne limităm noi numai a o pretinde, a o dori, sau ne angajăm pentru realizarea ei? Ne mulțumim doar cu a spune: “pace, pace” sau suntem cu adevărat niște “făcători de pace”?

Sfântul Paul scriindu-i lui Tit, atacă nucleul esențial al Crăciunului, al Nașterii Domnului prin cuvintele: “Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat”. (Tit. 2, 11) Însă puțin după aceea, precizează: “și ne învață s-o rupem cu păgânătatea, cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, cu dreptate și cu evlavie” (Tit. 2, 12). Cu alte cuvinte, arătarea bunăvoinței lui Dumnezeu, în ceea ce ne privește, cere din partea omului o anumită comportare, întrucât nu orice comportare a omului se potrivește cu această mare sărbătoare. Emanuel, Dumnezeu cu noi, cere ca să ne lipsim de anumite fapte din viața noastră în toate zilele. Darul implică o curățire, mâini curate, o inimă nepătată.

Poate că noi înțelegem Crăciunul în termeni de îmbogățire, de îmbuibare cu mâncăruri și băuturi, etc. În schimb, Crăciunul, nu înseamnă îmbogățire, ci sărăcire ci lepădare de sine pentru a ne învrednici de primirea darului. Crăciunul este un stil de viață nouă, ca un răspuns la harul lui Dumnezeu, care a apărut la orizontul nostru. Stil de viață, care trebuie să includă nu numai zilele de sărbătoare ci chiar toate zilele lucrătoare din timpul anului. Crăciunul nu este o ocazie pentru a ne simți mai buni, mai evlavioși, mai iubitori de familie, odată pe an, ci este o ocazie extraordinară, care ni se oferă pentru a începe a deveni creștini. Cu obișnuita lui sobrietate, evanghelistul Luca ne descrie cronica evenimentului cu aceste cuvinte: “În ținutul acela erau și niște păstori care stăteau afară pe câmp și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Și s-au înfricoșat foarte, dar îngerul le-a zis: “Nu vă temeți căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul, astăzi vi s-a născut în cetatea lui David un mântuitor, care este Cristos Domnul.”

Aici este subliniat elementul surpriză. Atunci când Dumnezeu intervine, omul rămâne surprins, nedumerit; este surprins de o frică sfântă, așa cum adesea observăm în Biblie la toate intervențiile Domnului. Omul nu știe, nu are cum să știe; trebuie să i se spună să fie informat. Are trebuință de o revelație, de o descoperire. Iar inițiativa, planul lui Dumnezeu nu privește numai simplul fapt al întrupării ci și vestirea acestui eveniment. Nenorocirea este că noi suntem deja vaccinați împotriva oricărei surprize, împotriva oricărei impresionări. Știm cu toții de mai înainte ce înseamnă Crăciunul. Noi suntem cei care hotărâm cum trebuie să fie și cum trebuie să se desfășoare această sărbătoare. Nu mai avem nevoie de nici un fel de Bună Vestire din partea nimănui. “Ce dracu, nu suntem noi în stare să aflăm și singuri…!” și vai, în felul acesta nu vom afla nimic altceva decât ceea ce noi singuri am programat ca să aflăm. Ne lipsim de imprevizibil, neutralizăm noutatea, blocăm surpriza pregătită de Dumnezeu.

Ne împotrivim ineditului, neprevăzutului, neobișnuitului. Crăciunul nostru nu e altul decât vechiul Crăciun, nu numai știut și prea știut, ci chiar și văzut. Minunea, de acum o lăsăm pe seama copiilor și a proștilor. Aici se află cea mai mare greșeală a noastră: sărbătorim Crăciunul nostru, nu al Domnului. Deformarea comercială, păgână și sentimentală a Crăciunului este cauzată de faptul că omul s-a obișnuit cu Crăciunul. L-a învățat pe de rost și acum are pretenția de a-l organiza el așa cum îi place! L-a transformat într-o lucrare a omului în care Dumnezeu intră numai atunci (bineînțeles dacă mai intră) ca un ingredient sau ca pretext.

Noi vom sărbători Crăciunul creștinesc numai în măsura în care vom afla sensul Bunei Vestiri, care vine de sus și uimirea despre care nimeni nu știe nimic. “După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alții: “Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” S-au dus în grabă și au găsit pe Maria, pe Iosif, pe Pruncul culcat în iesle. Crăciunul este o mișcare, o dorință vie de a ne împlini cu sfințenie datoriile creștinești, și când spun aceasta nu mă refer numai la strictele obligații ce le avem față de biserică. Crăciunul îl vom trăi cu adevărat numai dacă ne vom lăsa călăuziți de sentimentele Evangheliei. De a merge acolo unde se află pruncul nou născut, fără acea pretenție de a-l ținea în casă ca pe un obiect ornamental.

Emanuel, Dumnezeu cu noi, este Dumnezeul care se lasă a fi căutat și aflat de săraci sau mai bine spus, de acei oameni care știu să fie săraci. Domnul ne face să cunoaștem evenimentul însă noi trebuie să plecăm imediat spre a căuta, spre a vedea, încrezându-ne în semnele care ni s-au arătat. Acestea fiind spuse, scumpilor mei, și odată cu urarea mea de “Sărbători fericite!” doresc ca și dumneavoastră asemenea păstorilor să vă dea Dumnezeu darul și posibilitatea de a povesti și altora ce ați aflat, pentru ca în felul acesta să puteți dărui și altora un pic din uimirea de care ați fost cuprinși.

Ritul latin