Start > Ritul latin > Îndemnul la bucurie

Îndemnul la bucurie

28 November 2009
1,055 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul C)

Urmând schema acestor trei duminici din Advent, putem spune că viața creștină se realizează prin răspunsul unei întreite vocații. Creștinul este un chemat: la speranță (duminica I); la convertirea privirii (duminica a II-a); la bucurie (duminica a III-a). Auzind una ca asta, adică de o vocație, de o chemare la bucurie poate că cineva dintre dumneavoastră ar surâde sceptic și răutăcios.

Pentru mulți religia nu este de acord cu bucuria, și chiar reprezintă negația cea mai absolută a bucuriei. Oamenii se gândesc la poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, la imperativele apăsătoare ale moralei cu tot atâtea obstacole puse în calea bucuriei oamenilor, a fericirii lor. Și mai ales la acele odioase semnale de opreliște, întâlnite la tot pasul, cu inscripții de felul acesta: “fericirea interzisă”. Când o fată intră într-o mănăstire (așa ceva se mai întâmplă și astăzi, cu toate că tânăra are în buzunar o diplomă de invidiat, șifonierul plin cu tot felul de haine la modă, și regretul unui prieten…), toți cunoscuții bat unul și același tact: “Păcat sărmana de ea! A întors spatele unui viitor fericit…”. și, nimănui nu-i vine în minte că fata aceasta a făcut cea mai bună și fericită alegere.

Aici pe pământ bucuria nu este partea urmașilor lui Cristos, ci aparține în exclusivitate oamenilor mondeni, a acelora care s-au eliberat de toate tabuurile religioase și de preocupările moraliste. Însă noi, care suferim, suntem fericiți și ne bucurăm pentru că suntem siguri că în cealaltă viață Dumnezeu ne va despăgubi de tot ceea ce ne-a lipsit în viața aceasta. Cu toate acestea, creștinul este chemarea cea mare la bucurie. Aici și acum!

Singura părere de rău pe care o nutresc de felul cum se celebra pe vremuri Sfânta Liturghie, constă în aceea că s-a omis rugăciunea publică așa cum o pronunța preotul la picioarele altarului: Voi urca la altarul Domnului (Intreibo ad altare Dei); la Dumnezeul, care înveselește tinerețea mea (Ad Deum qui laetificat juventutem meam). Cuvintele acestea nu le-am spus niciodată mecanic, din obișnuință, ceea ce mă face să cred că nici unul dintre preoți nu ar fi fost în stare de a face aceasta, ci îmi plăcea să le pronunț totdeauna cu glas tare, spre a le arunca, oarecum, asupra credincioșilor care stăteau în bănci, revendicând în felul acesta dreptul la bucurie. Bucuria de a fi preot în vremurile acestea nesigure și tulburi, bucuria încercării și a grijii de a fi creștin, bucuria de a citi Evanghelia ca un începător, împreună cu ceilalți frați, și de a căuta nu bucuria celui care posedă, a aceluia care știe, ci bucuria mult mai mare și mai nobilă a aceluia care cercetează, a aceluia care caută.

Eu nu pot să fiu de acord cu acel predicator, care fiind obligat să vorbească de ziua vocațiilor la viața preoțească, și care nu are altceva mai bun decât să repete vechea poveste, cum că “preotul este indispensabil pentru societate. În zilele noastre vocațiile preoțești se răresc văzând cu ochii…”. Se adresează în primul rând părinților, rugându-i să respecte și să nu se împotrivească unei eventuale chemări la viața preoțească a fiilor lor. Apoi, adresându-se direct tinerilor îi roagă de a fi atenți la glasul Domnului întrucât este sigur că această chemare, acest glas se aude și astăzi, deși nu atât de puternic și de insistent ca altădată, din cauza zgomotului asurzitor pe care-l face lumea.

Preotul acesta își epuizase toată puterea lui de convingere, ba chiar și glasul. Reîntors în sacristie, asudat și cu fața înfocată, în vreme ce își ștergea fruntea cu mâneca hainei, s-a auzit bombănind: Proastă meserie și asta de predicator, de preot! Nu. Eu nu am considerat niciodată cum că preoția ar fi o “meserie inferioară, proastă”, și nici aceea de creștin. Cu toate că nici până acum nu le-am învățat chiar așa cum ar fi trebuit, mă socot și astăzi ca un simplu elev cu capul plin de fumuri…

Iată ceea ce spunea un ateu unui preot, prieten de-al meu: “Eu aș vrea să-i văd pe preoți totdeauna triști și indispuși, pentru că atunci aș fi sigur că Dumnezeu nu există. Singurul moment în care mai am îndoieli și în care încep să suspectez cum că toate cele ce se spun în biserică nu sunt nici câtuși de puțin palavrageli sau vorbe de clacă, este atunci când văd creștini și preoți veseli și mulțumiți.” Și eu sunt de acord cu părerea acestui ateu. Mulțumirea sufletească și bucuria unui credincios poate constitui o mărturie convingătoare despre existența lui Dumnezeu. Sau cel puțin să trezească îndoieli în inimile necredincioșilor.

Toma avea pretenția de a vedea semnele cuielor și ale rănilor… În zilele noastre, mulți cer de la noi “semnele vieții” și ale bucuriei. Pretind de la noi să practice asceza fericirii, care este mult mai anevoioasă decât aceea a bosumflării, ar vrea ca noi să practicăm asceza surâsului. Suntem noi pregătiți de a aduce lumii slujirea bucuriei? Evident, că există bucurie și bucurie, însă bucuria creștinului nu este o bucurie oarecare, o bucurie de tarabă. Pentru a intra în posesia bucuriei, așa cum observă P. Ganne, credinciosul știe că el trebuie să se lepede de el însuși de toate aplecările lui, pentru a-și încredința întreaga viață numai lui Dumnezeu și primirii planului lui Dumnezeu în propria lui viață. Această primire a planului lui Dumnezeu nu implică numai o dimensiune intimă, ci o orientare în confruntările întregii lumi, față de frații noștri.

Aceste două dimensiuni le aflăm în prima lectură ca și în Evanghelia cuvântului de astăzi. Sofonie, care a trăit și el într-o perioadă tragică a poporului lui Israel îndeamnă Ierusalimul ca să se veselească: “Veselește-te fiică a Sionului, bucură-te Israele… brațele tale să nu slăbească…” și își sprijină toată bucuria pe faptul că: “Domnul este în mijlocul tău ca un viteaz mântuitor…” Prin urmare, aici se află toată fericirea: de a se simți iubiți, iertați, și primiți de Dumnezeu. Oricât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, nu este învoită “albirea mâinilor”. Când Dumnezeu se află printre noi, Mântuitor puternic, este posibil ca toate să le luăm de la început și să scriem o nouă istorie.

Mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu și să-I facem voința, și apoi, să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Acesta este și conținutul predicii lui Ioan Botezătorul. La întrebarea “Ce trebuie să facem?” înainte mergătorul răspunde: “Cel ce are două haine, să dea una celui ce nu are, cel ce are de-ale mâncării, să facă așișderea”. Aceasta înseamnă că semnul pe care l-am descoperit este prezența aproapelui care stă în înțelegerea noastră de a-l ajuta.

Vameșilor și perceptorilor, botezătorul le recomanda: “Să nu cereți nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luați”. El nu le spune: “Din ceea ce ați furat mai dați și de pomană și așa veți împăca și capra și varza; veți pune ordine în acele socoteli mult prea mult încurcate și veți reduce la tăcere remușcările conștiinței”. În exercitarea propriei profesiuni dreptatea trebuie să ocupe primul loc.

Soldaților le spune: “Să nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe nedrept ci să vă mulțumiți cu solda voastră”. Asta putea s-o spună numai Ioan Botezătorul, întrucât prin părțile acelea pustii nu existau sindicaliști… Mai putem adăuga – așa cum sintetizează G. Beaquet, atât planul social al condiviziunii bunurilor, cât și pe plan fiscal sau polițienesc al neacceptării violenței, al minciunii, al oprimării și al căutării profitului în dauna altora.

Ioan Botezătorul, autorizat de a semnala prezența Domnului printre oameni insistă asupra respectului față de om, ca o condiție fundamentală pentru recunoașterea Domnului. În această perspectivă, chiar și instituțiile trebuie să fie în slujba omului. Dar mai ales, descoperirea aproapelui este elementul esențial al bucuriei noastre. Iubindu-i pe frați și pe Dumnezeu, eu mă realizez cu ființa comunională, și ca atare nu numai că am dreptul la fericire, ci sunt chiar fericit.

Ioan, deși în predicile lui aspre unde nu lipsesc asemănări severe și concrete ca aceea a lopeții cu care se separă grâul de pleavă destinată focului nestins, nu poate să nu propovăduiască și vestea cea bună. Și pentru el persoana se realizează atunci când se golește de ea însăși și se îndreaptă spre cel Preaînalt și spre frați. În lectura a doua și Sfântul Paul scriind creștinilor din Filipi, insistă asupra acestui lucru, adică a bucuriei. Iar cuvintele sale înfocate reprezintă cea mai solemnă dezmințire pentru cei ce văd în biserică numai un fel de întreprindere de pompe funebre sau un refugiu pentru lumea handicapată și tristă.

Evident, apostolul este stăruitor: “Vă zic încă: bucurați-vă…”. Repetă mereu același lucru, ceea ce înseamnă că atunci când scria aceste rânduri era deja cu părul alb sau cărunt. Însă așa cum observă Maillot “bătrânețea este acel moment al vieții în care nu se mai repetă același lucru, dar în care se află esențialul și numai esențialul; este clipa în care se decantează tot ceea ce este accesoriu și rămâne numai ceea ce ajută vieții”. Ei bine, iată după o viață plină de tot felul de peripeții, de călătorii riscante, de naufragii și persecuții, polemici mușcătoare, împotriviri violente și lupte, Paul știe una și bună atunci când îi îndeamnă pe credincioși “bucurați-vă”. Bucuria este tot ceea ce mai rămâne, atunci când tot restul a dispărut și a fost uitat.

De aceea și Sfântul Paul, precizează despre ce fel de bucurie este vorba. Este bucuria care vine de la Cristos, din dragostea sa pentru biserică: “Bucurați-vă în Domnul”, sau pentru Domnul, pentru că Domnul aproape este. O bucurie, care se transformă în amabilitate și îngăduință, care dă sens proporțiilor, capacitatea de a nu săvâși neghiobii și nedreptăți. Bucuria implică dispariția îngrijorărilor și neliniștilor. Aici este vorba de a alunga tristețea cât mai departe de la noi, și de a nu ne enerva pentru nimic în lume. În privința aceasta Sfântul Paul ne recomandă o rețetă curioasă: “Nu vă îngrijorați de nimic, ci în orice lucru aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu prin rugăciuni și cereri cu mulțumiri” (V. 6) Cereri, da, dar și “mulțumiri”. Apostolul ne îndeamnă să nu uităm de a mulțumi Domnului. Bucuria este capacitatea de a spune “mulțumesc”.

În cele din urmă, pacea, ca o urmare logică a bucuriei: “și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Cristos Isus” (Fil. 4, 7). Să luăm aminte și să fim foarte atenți la itinerariul propus de Sfântul Paul pentru a ne învrednici și noi de această pace, adică de a simți apropierea Domnului, a avea îngăduință și dragoste față de toți, a alunga tristețea din inimi, a ne ruga și a mulțumi Domnului pentru toate. Așadar, Cuvântul Domnului, care ni se adresează astăzi reprezintă un îndemn la bucurie. La bucuria de a ne ști iubiți (prima lectură). Bucuria de a cunoaște ceea ce Dumnezeu cere de la noi (evanghelie). Bucuria, ca realitate care rezistă, care rămâne chiar și atunci când toate ne lipsesc și când toți ne sunt împotrivă (lectura a II-a). “Bucuria este “adevărul” ființei noastre” (P. Ganne). Pentru creștin, ea înseamnă a trăi în bucurie și în veselie și în liniște sufletească.

Ritul latin