Predici

În această primă duminică din Advent, care nu trebuie uitat că este şi cea dintâi zi din calendarul bisericesc, viaţa creştinului este pusă sub semnul aşteptării. Aşteptarea unui dublu eveniment, a celei de-a doua venire a lui Cristos: în trup (Naşterea Domnului); în slavă (judecata de apoi). Ambele evenimente trebuiesc trăite într-o dimensiune a speranţei. Şi aş îndrăzni a spune speranţei ca obligaţie. Aceasta ar putea apărea just prin întrupare: Peştera din Betleem, îngerii, păstorii, Pruncul înfăşat în scutece păzit de Maria şi de Iosif.

Însă speranţa este legitimă şi obligatorie chiar şi pentru ziua în care vom vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare. Oricum această aşteptare – speranţă, sunt unite în una şi aceeaşi persoană: Cristos. Ambele veniri: prima în neputinţă, a doua în slavă şi cu putere, sunt în favoarea omului; pentru mântuirea lui, pentru că însuşi Domnul vine în întâmpinarea omului.

În prima lectură, prorocul Ieremia care până acum fusese constrâns a nu-şi destăinui sentimentele spre a vesti catastrofele ce vor veni, nenorocirile şi moartea, acum vorbeşte despre zilele în care Dumnezeu îşi va realiza făgăduinţele sale de bine, şi va face să răsară lui David o odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. (Prorocul vorbeşte despre Mesia care va veni.) Ierusalimul, care acum este devastat şi părăsit atunci va fi numit: “Domnul – Neprihănirea – Noastră”. Prin urmare, iată în ce constă dreptatea lui Dumnezeu. În limbajul acesta, Dumnezeu, este Dumnezeul care-şi menţine făgăduinţele făcute poporului său. El este un Dumnezeu care nu-şi retrage cuvintele. În realitate, dreptatea este tot una cu milostivirea sa.

Trebuie să ştim că Ieremia se adresează poporului care până atunci se hrănise numai cu iluzii, şi, nevrând să ştie nimic de primejdia care îl pândea, nu se mai încredea în sprijinul Domnului ci încheiase alianţe cu puternicii zilei. Omul lui Dumnezeu, după atâtea şi atâtea deziluzii, cheamă şi îndeamnă acum poporul de a-şi pune toată nădejdea numai în Dumnezeu. Ori îşi pune toate speranţele numai în El, ori toate aşteptările poporului sunt zadarnice, iluzorii şi se va vedea ameninţat din toate părţile.

Cu toate că pentru noi rămâne valabilă această înştiinţare, aici este vorba despre curăţirea speranţelor noastre. Nu trebuie să ne încredem în lucruri, în oameni, în calcule, în mici ori mari şarlatanii, în compromisuri, în prietenii ori valori inconsistente. Numai o speranţă curăţită de toţi idolii şi de produsele acestui pământ chiar dintre cele mai scânteietoare, poate fi o speranţă creştină, adică bazată numai pe Cristos.

Atunci când conjugă verbul “a spera”, creştinul nu face aceasta cu tonul şi cu mentalitatea celui care nădăjduieşte, spre exemplu, în câştigarea “lozului celui mai mare”. Speranţa creştinului nu e nici acea speranţă vagă, modestă, ca atunci când după zile şi nopţi de ploaie neîntreruptă şi mohorâtă cineva nădăjduieşte în zile însorite. Speranţa creştină este o speranţă îndrăzneaţă, bine conturată, ce are ca obiect precis darul, care, în Cristos, ne vine de la Dumnezeul care-şi ţine făgăduinţele date.

Evanghelia de astăzi luată din Evanghelia lui Luca, ne vorbeşte despre sfârşitul vremurilor şi a istoriei. Chiar şi aici evenimentele spectaculoase şi îngrozitoare (“puterile cerului ne vor clătina”, etc), nu reprezintă decât începutul. Centrul atenţiei este îndreptat spre Fiul omului. Şi tot spre El se îndreaptă şi privirea noastră. “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele pentru că izbăvirea voastră se apropie”.

Creştinul deşi catapultat într-un cadru apocaliptic, nu se pierde cu firea, din contra, este autorizat să-şi înalţe capul. Pentru el, acesta nu e sfârşitul lumii ci eliberare. Evident, această atitudine de încredere care neutralizează teama, nu poate fi improvizată. Pentru ca ziua aceea să nu ne ia prin surprindere şi să ne prindă într-un lanţ, noi trebuie să trăim zi de zi, minut de minut, într-o aşteptare veghetoare, lucidă, conştientă, având în vedere totdeauna ultimul obiectiv. Aici este vorba de a nu da posibilitate inimilor să ne îngreuneze prin distracţii, beţii şi desfrânările vieţii. Vrând nevrând, trebuie să fim înrolaţi complet în viaţa aceasta pământească, dar să nu pierdem niciodată din vedere sensul orientării finale.

Gândul la judecata de apoi nu trebuie să fie un obstacol în viaţa noastră, şi nici să dăuneze bucuriei vieţii noastre. Aşteptarea veghetoare nu înseamnă neglijarea vieţii de toate zilele, ci înseamnă, pur şi simplu, o atenţie mărită, pentru ca ziua aceea să nu ne găsească nepregătiţi.

“Vegheaţi şi vă rugaţi necontenit.” Practic, aceasta este aceeaşi recomandare, adresată de Isus ucenicilor săi în Grădina Măslinilor, pentru a-i feri să nu cadă în ispită (Lc. 22, 40-46). Viaţa poate deveni una din cele mai mari ispite, în sensul că omul poate rătăci de la calea care i-a fost arătată pentru a apărea în faţa Fiului omului. Vegherea şi rugăciunea reprezintă orientarea, pedagogia indispensabilei lucidităţi în faţa nenumăratelor devieri de la calea cea dreaptă.

În lectura a doua, Sfântul Pavel adresându-se creştinilor comunităţii din Tesalonic: “Fraţilor, binevoiască Domnul ca să creşteţi şi să prisosiţi în dragostea faţă de toţi, pentru a fi şi neclintite inimile voastre în sfinţenie, în faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru”. Prin urmare pentru creştin sfinţenia consistă în actualizarea unui program de milostivire şi de dragoste. Iubindu-l pe aproapele, noi nu numai că ne pregătim de a apărea în faţa Fiului omului ci pentru a spune aşa, reumplem cu prezenţa lui intervalul dintre cele două veniri a lui Cristos.

Creştinul, trăind dinamica dragostei, şi-L face pe Domnul său chiar de pe acum vizibil şi palpabil. Aşadar, O speranţă purificată; o speranţă bine orientată; o speranţă aducătoare de iubire. Aşteptarea noastră nu poate fi o aşteptare zadarnică. Din contra ea este o aşteptare în care avem multe de făcut. Creştinul îşi are toată speranţa lui, numai de la un Dumnezeu drept care-şi menţine făgăduinţele date.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin