Predici

Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun începe cu următorul anunţ profetic: “Un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia lui va fi pe umerii lui şi numele lui va fi Vestitorul Marelui Sfat” (Antif. intr. Is 9,6). Această antifonă nu numai că rezumă toată învăţătura teologică despre naşterea lui Isus, dar pune în perspectivă şi opera pe care el o va realiza: împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica în totalitatea ei de pe pământ şi din ceruri, căreia el îi va fi cap, adică Domn, şi Vestitor al Marelui Sfat.

În evanghelia de la liturghia din noaptea şi din dimineaţa zilei de Crăciun, sfântul Luca ni l-a arătat pe pruncul care ni s-a născut. Acum evanghelistul Ioan ni-l prezintă pe Fiul care ne-a fost dat ca Domn şi Vestitor.

Dumnezeu ne vorbeşte prin Fiul. Fiul ne vorbeşte prin Sfintele Scripturi. Să ascultăm marele sfat al Evangheliei după sfântul Ioan (In 1,1-18)!

Pentru venirea în lume a lui Isus, evanghelistul Ioan porneşte de la originea sa veşnică. Prin acest fapt dă o bază solidă autorităţii lui Isus: numai el ne poate vorbi despre Dumnezeu din proprie experienţă, de aceea numai el cunoaşte taina mântuirii, numai el ne poate mântui.

Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu – Vestitorul Marelui Sfat – este pentru oameni viaţă şi lumină, având capacitatea de a da sens deplin vieţii omului depăşind orice posibilitate umană de închipuire.

Lumina pentru om nu este o idee, ceva abstract, ci este o fiinţă concretă: “Logosul”, Cuvântul întrupat. Din plinătatea lui am primit harul înţelegerii vieţii şi morţii noastre.

Martorul care a experimentat pe viu această Lumină încă din sânul mamei sale, adică de la origini, este Ioan Botezătorul. Mărturia sa despre misterul Luminii este vrednică de crezare. În faţa acestei Lumini omul trebuie să ia o decizie: o acceptă sau o respinge. A o accepta înseamnă a o cunoaşte prin credinţă, înseamnă a se identifica cu Lumina. A o respinge înseamnă a rămâne în întunericul firii umane, adică în carne şi sânge, în voinţa trupească, omenească, respingând posibilitatea de a se face părtaş al naturii divine.

Afară de mărturia lui Ioan Botezătorul, apostolul Ioan mai afirmă un lucru deosebit de important: Noi am văzut slava lui.

Care slavă? Despre ce fel de glorie ne vorbeşte? O putem vedea şi noi?

Desigur. Mai întâi gloria lui Dumnezeu ne apare în creaţie. Dar Isus este Cuvântul prin care toate s-au făcut. În al doilea rând acest Cuvânt a toate creator intră în istoria creaţiei ca om, plin de darurile Duhului Sfânt, plin de slava lui Dumnezeu pentru a le demonstra oamenilor pe viu că prin el se pot îndumnezei, pot deveni fii ai lui Dumnezeu, fiindcă, dacă el, Fiul lui Dumnezeu din fire s-a făcut carne, adică fiinţa cea mai slabă, cea mai neputincioasă, “luând forma sclavului” (Fil 2,6-7), prin Duhul Sfânt carnea se poate spiritualiza, poate deveni nemuritoare. Iată, slava lui Dumnezeu stă, în al treilea rând, în faptul că Duhul Sfânt a făcut din carnea lui Cristos izvorul nemuririi noastre: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi”, spune Isus (In 6,54), adică îl voi conduce la Tatăl. Astfel, după cum spune sfântul Irineu, Homo vivens gloria Dei, omul viu prin trupul lui Cristos ajunge gloria lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că prin Cristos am primit har peste har, plinătatea vieţii divine, prin care îl putem numi pe Dumnezeu Tată (cf. CBL pag. 1304-1306).

Autorul Scrisorii către evrei (Lec. a II-a: Evr 1,1-6) nu face altceva decât să ilustreze cu noi amănunte ale conţinutului Evangheliei după sfântul Ioan. El arată că Dumnezeu, în nemărginita sa iubire faţă de oameni, încă de la prima apariţie a omului pe pământ s-a manifestat printr-un număr de mici sau mari evenimente şi în multe feluri: vise, viziuni, experienţe lăuntrice, epifanii în natură etc., slujindu-se de mulţi intermediari, profeţi, printre care trebuie să-i amintim pe Avram şi Moise, chiar şi de animale precum măgăriţa lui Balaam (cf. Num cap. 22)

De ce Cristos este superior tuturor acestora, ba chiar şi îngerilor?

Mântuitorul inaugurează o eră nouă, fiindcă, nu numai că ne vorbeşte despre Dumnezeu, ci ne vorbeşte în calitate de Fiu al lui Dumnezeu şi, deci, ne transmite o descoperire deplină, completă, deoarece el este reflexul gloriei şi amprenta substanţei divine a Tatălui; şi chiar ni-l poate dărui pe Tatăl.

În al doilea rând, ca să avem acces total la Tatăl, Cristos singur ne poate curăţi de păcate, ne poate da haina de nuntă – harul sfinţitor – şi pe Duhul Tatălui care să ne învie din morţi.

Pentru aceasta a venit Cristos în lume: să ia trup omenesc prin care să poată aduce o jertfă unică cu valoare nemărginită pentru mântuirea întregii creaţii care prin el a apărut. Prin această jertfă Cristos se constituie chiar ca om deasupra îngerilor care nu sunt capabili de jertfă. Din acest motiv Tatăl ceresc n-a spus nici unuia dintre îngeri, ceea ce a spus numai lui Isus: “Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut”.

Acest astăzi este veşnicia divină. Jertfa Tatălui – de a-şi trimite Fiul pe pământ – şi jertfa Fiului – de a veni ca om şi de a ne lăsa în jertfa sa de carne şi sânge germenul învierii, constituie culmea iubirii.

În virtutea acestor adevăruri a putut Isus să-i spună apostolului Filip: “Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). Jertfa lui Cristos ni-l arată mereu pe Tatăl, fiindcă “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16); (cf. CBL pag. 1769-1770).

Cu multe secole înainte de naşterea Domnului, profetul Isaia (Lec. I: Is 52,7-10), ţinând ochii trupului închişi, dar deschişi cei ai spiritului, contempla pe mesagerii care alergau prin munţi şi văi aducând vestea cea bună: mântuirea Israelului este aproape. Isaia vedea cum se întorc cei exilaţi, vedea caravanele lor înaintând încet dar sigur spre noul Sion, după ce au ispăşit păcatele întregului popor. Însuşi Iahve este acela care îi călăuzeşte; el le-a redat libertatea; el este stăpân şi domn al istoriei; el face ca acel grup de pelerini să se poată întoarce în triumf în patria lor (cf. CBL pag. 611).

Profeţia lui Isaia are un caracter universal. Vestea mântuirii va ajunge până la marginile pământului şi până la sfârşitul veacurilor, atunci când Cristos, în fruntea tuturor celor aleşi, va prezenta Tatălui său o împărăţie veşnică şi universală: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii (LR. Pref. Cristos Rege).

Ca un nou Isaia, Ioan evanghelistul ni se adresează direct nouă: “Am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic, care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu (Isus Cristos este cortul dumnezeirii) este între oameni! Şi va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi” (Ap 21,2-4).

Problema care se pune pentru toţi şi pentru fiecare în parte acum în faţa Pruncului din iesle, este aceasta: Voi fi şi eu printre fericiţii noului Ierusalim? Vom fi toţi?

Desigur. Dar cu o condiţie: să păstrăm în noi credinţa şi spiritul rugăciunii pe care îl are Mireasa lui Cristos, Biserica. Să ne rugăm împreună: Dumnezeule, care în mod minunat l-ai creat pe om după chipul tău şi într-un mod şi mai minunat l-ai reînnoit, dă-ne, te rugăm, harul de a ne împărtăşi de dumnezeirea lui Cristos, care a binevoit să se facă părtaş de firea noastră omenească!

La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun l-am citat pe sfântul Grigore din Nazians: Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atât de mult Dumnezeu pe cât a fost el om. Este un har al lui Dumnezeu că ne-a scos din întunericul nefiinţei la viaţă, că ne-a spălat de păcate în sângele Fiului său, dar harul revărsat peste aceste haruri este Duhul lui Cristos Isus care ne îndumnezeieşte.

Să-i mulţumim Domnului! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin