Start > Ritul latin > Păstorii au găsit pe Maria și Iosif și Pruncul culcat în iesle

Păstorii au găsit pe Maria și Iosif și Pruncul culcat în iesle

28 November 2009
650 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Nașterea Domnului (Liturghia din zori) (Anul C)

Liturgia cuvântului din noaptea de Crăciun ne-a arătat că nașterea lui Isus nu-i o tradiție anuală, nu-i un mit, nu-i o glumă a unui scriitor, ci este o parte adevărată a istoriei noastre. Sfântul evanghelist Luca se oprește asupra unor particularități istorice care ne dau o garanție suficientă a acestui adevăr în care divinul intersectează umanul, veșnicia se împletește cu timpul și cerul atinge pământul. Isus ne apare mic, umil, sărac, trecând drept fiu al unor persoane necunoscute. Cu toate acestea, el este purtătorul și desăvârșitorul tuturor promisiunilor Vechiului Testament, chiar dacă într-un fel diferit de ceea ce aștepta și după care suspina poporul iudeu, fiindcă numai cei săraci, cei marginalizați, cei care vegheau l-au recunoscut: păstorii (cf. MAC pag. 85).

Liturgia cuvântului de la sfânta Liturghie din această dimineață de Crăciun are menirea să ne învăluie și mai mult în lumina cea nouă a Cuvântului divin făcut om. Când cuvântul lui Dumnezeu ne sună în urechi, Duhul Sfânt plutește deasupra noastră – ca îngerii asupra păstorilor – și așteaptă consimțământul inimii spre a-l face prezent pe Isus în noi, spre a ne întâlni personal cu el prin credință și iubire, ca apoi să-l mărturisim prin faptele de fiecare zi. Pentru aceasta, prin rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii am cerut: Dumnezeule atotputernic [...] dă-ne harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinței care ne luminează mintea (LR).

În prima lectură (Is 62,11-12) profetul Isaia vorbește poporului despre apropiata mântuire a lui Iahve. Domnul vine să-i aducă poporului său o preoție ministerială menită să ridice rugăciunile și necazurile lui până la Dumnezeu și faima mai presus de toate popoarele înconjurătoare. Și, ca și cum aceastea ar fi prea puțin, Isaia spune în numele Domnului că poporul mântuit se va numi sfânt, va fi separat de toate popoarele și va trăi într-o comuniune deosebită, specială, cu Iahve, fiindcă cetatea lor nu va mai fi niciodată ca o locuință părăsită (cf. CBL pag. 630).

Marile promisiuni ale lui Dumnezeu se realizează în Pruncul din iesle.

Spuneam în predica de la miezul nopții că evanghelistul Luca a urmărit să axeze pe acest fapt – nașterea Domnului – întregul mister al mântuirii. Prin Isus, Dumnezeu s-a făcut prezent în mijlocul oamenilor pentru toți și pentru fiecare în parte, făcându-ne părtași de o nouă existență. Am înțeles lumina Betleemului prin lumina Taborului. Acum vom înțelege și mai bine lumina mântuirii, opera răscumpărării, din chemarea păstorilor la iesle și din transformarea lor în mesageri ai mântuirii.

Sfânta evanghelie de la această Liturghie (Lc 2,15-20) ne prezintă vestea cea bună adusă păstorilor de către îngeri. În acest eveniment se succed etapele caracteristice credinței: anunțarea evenimentului salvator: Vi s-a născut Mântuitorul. Păstorii acceptă mesajul mântuirii și de aceea pleacă spre Betleem și se întâlnesc cu Isus. Din întâlnire emană o dublă forță irezistibilă: de a-l vesti și altora pe Cristos și de a-l lăuda pe Dumnezeu (cf. MAC pag. 96).

Cine sunt păstorii? Pe cine a voit sfântul Luca să cuprindă sub acest nume de păstori spre a arăta că mântuirea este destinată tuturor oamenilor?

Urmând o tradiție antică, ei se pot identifica cu cei săraci ai pământului, cu cei care trăiesc departe de țară și nu pot observa reglementările legilor ceremoniale ale iudeilor. Totuși nu putem uita că ne găsim la Betleem, cetatea regelui David, care a fost păstor, chemat de Dumnezeu în timp ce se afla la coada oilor. Nu putem uita nici faptul că Avram și patriarhii, fiind păstori, au ascultat chemarea lui Dumnezeu și au primit vizita sa. Păstorii îi reprezintă pe toți drepții Vechiului Testament începând cu păstorul Abel.

Faptul că Pruncul din iesle este dat păstorilor ca un semn – Acesta vă va fi semnul - înseamnă că el trebuie să le fie ca o călăuză în viitor spre a găsi întreaga semnificație a mântuirii: de a fi ca pruncii, ca să poată intra în împărăția Tatălui (Mt 18,3); (cf. CBL pag. 1132-1133). Păstorii au găsit semnul și și-au asumat semnificația lui. Vorbind despre Prunc și lăudând pe Dumnezeu, ei înșiși devin semnul istoric al tuturor acelora care vor crede în împlinirea misterului mântuirii. Istoria mântuirii a început din inițiativa divină care i-a pus în marș spre Pruncul din iesle.

Relativ la povestirea păstorilor, textul evanghelic al lui Luca ne oferă două reacții: pe de o parte se află cei curioși care se minunează de faptele extraordinare care s-au petrecut; pe de altă parte se află chipul blând și umil al Fecioarei Mame Maria care păstrează toate acestea, le meditează în inima ei și recunoaște prezența lui Dumnezeu în taina Fiului său înfășat în scutece și așezat pe paiele din iesle, văzând în el pe “slujitorul suferind al lui Iahve”, prevestit de Isaia (cf. cap. 53).

Nu putem înțelege misterul ieslei fără misterul crucii.

Privind Pruncul din iesle găsim acea izbitoare asemănare cu Isus răstignit. În iesle vedem un copilaș legat în scutece sărace; pe cruce el este legat cu frânghii și bătut în cuie, fără nici cea mai mică zdreanță care să-l apere de privirile batjocoritoare ale dușmanilor. Doar capul i l-au acoperit cu o coroană de spini. În loc de laptele matern asigurat la iesle, acum i se dă fiere și oțet; în loc de daruri, i se străpunge inima cu lancea; tâlharul din stânga, curios ca și cei care auzeau povestirea păstorilor, vrea să vadă mântuirea doar în coborârea lui Isus și a sa de pe cruce; mulți alții, dornici de spectacole senzaționale, îl provocau pe Isus prin insulte să se mântuiască mai întâi pe sine și apoi pe alții…

Pe de altă parte, ca în căsuța din Nazaret, ca lângă ieslea din Betleem, tot așa o vom găsi pe preasfânta Fecioara Maria sub crucea lui Isus de pe Calvar: în poziția acelei ființe care acceptă toate cu aceeași tragere de inimă în calitate de roabă a Domnului. Dacă lângă iesle era sfântul Iosif ca un sprijin providențial, lângă crucea lui Isus este sfântul Ioan apostolul. Dacă la iesle cuvintele păstorilor erau vrednice de a fi păstrate și meditate de Inima ei Neprihănită, pe Calvar cuvintele tâlharului din dreapta crucii lui Isus – “Doamne, amintește-ți de mine când vei fi în împărăția ta!” și ale centurionului roman – “Cu adevărat omul acesta a fost drept” (Lc 23,42.47) – i-au fost o mângâiere și o încurajare în menirea ei de cooperatoare la opera răscumpărării. La Betleem, îngerul declară că pruncul este Mântuitorul. Pe cruce, Isus însuși se afirmă astfel. Prin faptul că își încredințează sufletul său în mâinile Tatălui, ne încredințează și sufletele noastre, fiindcă pentru noi și-a dat sufletul, asigurându-ne în persoana tâlharului din dreapta: Azi vei fi cu mine în paradis. Azi este și pentru noi prezentul istoric al mântuirii.

În lumina Calvarului putem spune și noi în bucuria Betleemului: Azi ni s-a născut Mântuitorul. Să-i fim recunoscători azi și întotdeauna.

Fiindcă Dumnezeu Tatăl ne-a tratat cu atâta bunătate și iubire în Fiul său, și noi suntem datori să ne tratăm tot astfel între noi. Acest lucru îl cere sfântul Paul lui Tit (Lec. a II-a: Tit 3,4-7): să-i conștientizeze pe credincioșii săi că, așa cum “noi eram altădată fără minte, neascultători, amăgiți, slujind poftelor și multor feluri de desfătări, petrecând viața în răutate și pizmuire, urâți și urându-ne unul pe altul”, dar Tatăl ni l-a dăruit pe Isus și Isus ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca “să ne facem moștenitorii vieții veșnice”, tot așa “în faptele noastre să strălucească misterul credinței care ne luminează mintea”, spre a înțelege că în Isus toți am devenit frați, fii adoptivi ai Tatălui veșnic și moștenitori ai împărăției cerurilor. Fiecare om ne este semnul iubirii Tatălui, în care trebuie să-l vedem pe Isus.

Numai așa ne vom învrednici să fim învăluiți în lumina Cuvântului făcut om. Amin.

Ritul latin