Predici

Liturgia cuvântului din noaptea de Crăciun ne-a arătat că naşterea lui Isus nu-i o tradiţie anuală, nu-i un mit, nu-i o glumă a unui scriitor, ci este o parte adevărată a istoriei noastre. Sfântul evanghelist Luca se opreşte asupra unor particularităţi istorice care ne dau o garanţie suficientă a acestui adevăr în care divinul intersectează umanul, veşnicia se împleteşte cu timpul şi cerul atinge pământul. Isus ne apare mic, umil, sărac, trecând drept fiu al unor persoane necunoscute. Cu toate acestea, el este purtătorul şi desăvârşitorul tuturor promisiunilor Vechiului Testament, chiar dacă într-un fel diferit de ceea ce aştepta şi după care suspina poporul iudeu, fiindcă numai cei săraci, cei marginalizaţi, cei care vegheau l-au recunoscut: păstorii (cf. MAC pag. 85).

Liturgia cuvântului de la sfânta Liturghie din această dimineaţă de Crăciun are menirea să ne învăluie şi mai mult în lumina cea nouă a Cuvântului divin făcut om. Când cuvântul lui Dumnezeu ne sună în urechi, Duhul Sfânt pluteşte deasupra noastră – ca îngerii asupra păstorilor – şi aşteaptă consimţământul inimii spre a-l face prezent pe Isus în noi, spre a ne întâlni personal cu el prin credinţă şi iubire, ca apoi să-l mărturisim prin faptele de fiecare zi. Pentru aceasta, prin rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii am cerut: Dumnezeule atotputernic [...] dă-ne harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinţei care ne luminează mintea (LR).

În prima lectură (Is 62,11-12) profetul Isaia vorbeşte poporului despre apropiata mântuire a lui Iahve. Domnul vine să-i aducă poporului său o preoţie ministerială menită să ridice rugăciunile şi necazurile lui până la Dumnezeu şi faima mai presus de toate popoarele înconjurătoare. Şi, ca şi cum aceastea ar fi prea puţin, Isaia spune în numele Domnului că poporul mântuit se va numi sfânt, va fi separat de toate popoarele şi va trăi într-o comuniune deosebită, specială, cu Iahve, fiindcă cetatea lor nu va mai fi niciodată ca o locuinţă părăsită (cf. CBL pag. 630).

Marile promisiuni ale lui Dumnezeu se realizează în Pruncul din iesle.

Spuneam în predica de la miezul nopţii că evanghelistul Luca a urmărit să axeze pe acest fapt – naşterea Domnului – întregul mister al mântuirii. Prin Isus, Dumnezeu s-a făcut prezent în mijlocul oamenilor pentru toţi şi pentru fiecare în parte, făcându-ne părtaşi de o nouă existenţă. Am înţeles lumina Betleemului prin lumina Taborului. Acum vom înţelege şi mai bine lumina mântuirii, opera răscumpărării, din chemarea păstorilor la iesle şi din transformarea lor în mesageri ai mântuirii.

Sfânta evanghelie de la această Liturghie (Lc 2,15-20) ne prezintă vestea cea bună adusă păstorilor de către îngeri. În acest eveniment se succed etapele caracteristice credinţei: anunţarea evenimentului salvator: Vi s-a născut Mântuitorul. Păstorii acceptă mesajul mântuirii şi de aceea pleacă spre Betleem şi se întâlnesc cu Isus. Din întâlnire emană o dublă forţă irezistibilă: de a-l vesti şi altora pe Cristos şi de a-l lăuda pe Dumnezeu (cf. MAC pag. 96).

Cine sunt păstorii? Pe cine a voit sfântul Luca să cuprindă sub acest nume de păstori spre a arăta că mântuirea este destinată tuturor oamenilor?

Urmând o tradiţie antică, ei se pot identifica cu cei săraci ai pământului, cu cei care trăiesc departe de ţară şi nu pot observa reglementările legilor ceremoniale ale iudeilor. Totuşi nu putem uita că ne găsim la Betleem, cetatea regelui David, care a fost păstor, chemat de Dumnezeu în timp ce se afla la coada oilor. Nu putem uita nici faptul că Avram şi patriarhii, fiind păstori, au ascultat chemarea lui Dumnezeu şi au primit vizita sa. Păstorii îi reprezintă pe toţi drepţii Vechiului Testament începând cu păstorul Abel.

Faptul că Pruncul din iesle este dat păstorilor ca un semn – Acesta vă va fi semnul - înseamnă că el trebuie să le fie ca o călăuză în viitor spre a găsi întreaga semnificaţie a mântuirii: de a fi ca pruncii, ca să poată intra în împărăţia Tatălui (Mt 18,3); (cf. CBL pag. 1132-1133). Păstorii au găsit semnul şi şi-au asumat semnificaţia lui. Vorbind despre Prunc şi lăudând pe Dumnezeu, ei înşişi devin semnul istoric al tuturor acelora care vor crede în împlinirea misterului mântuirii. Istoria mântuirii a început din iniţiativa divină care i-a pus în marş spre Pruncul din iesle.

Relativ la povestirea păstorilor, textul evanghelic al lui Luca ne oferă două reacţii: pe de o parte se află cei curioşi care se minunează de faptele extraordinare care s-au petrecut; pe de altă parte se află chipul blând şi umil al Fecioarei Mame Maria care păstrează toate acestea, le meditează în inima ei şi recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în taina Fiului său înfăşat în scutece şi aşezat pe paiele din iesle, văzând în el pe “slujitorul suferind al lui Iahve”, prevestit de Isaia (cf. cap. 53).

Nu putem înţelege misterul ieslei fără misterul crucii.

Privind Pruncul din iesle găsim acea izbitoare asemănare cu Isus răstignit. În iesle vedem un copilaş legat în scutece sărace; pe cruce el este legat cu frânghii şi bătut în cuie, fără nici cea mai mică zdreanţă care să-l apere de privirile batjocoritoare ale duşmanilor. Doar capul i l-au acoperit cu o coroană de spini. În loc de laptele matern asigurat la iesle, acum i se dă fiere şi oţet; în loc de daruri, i se străpunge inima cu lancea; tâlharul din stânga, curios ca şi cei care auzeau povestirea păstorilor, vrea să vadă mântuirea doar în coborârea lui Isus şi a sa de pe cruce; mulţi alţii, dornici de spectacole senzaţionale, îl provocau pe Isus prin insulte să se mântuiască mai întâi pe sine şi apoi pe alţii…

Pe de altă parte, ca în căsuţa din Nazaret, ca lângă ieslea din Betleem, tot aşa o vom găsi pe preasfânta Fecioara Maria sub crucea lui Isus de pe Calvar: în poziţia acelei fiinţe care acceptă toate cu aceeaşi tragere de inimă în calitate de roabă a Domnului. Dacă lângă iesle era sfântul Iosif ca un sprijin providenţial, lângă crucea lui Isus este sfântul Ioan apostolul. Dacă la iesle cuvintele păstorilor erau vrednice de a fi păstrate şi meditate de Inima ei Neprihănită, pe Calvar cuvintele tâlharului din dreapta crucii lui Isus – “Doamne, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta!” şi ale centurionului roman – “Cu adevărat omul acesta a fost drept” (Lc 23,42.47) – i-au fost o mângâiere şi o încurajare în menirea ei de cooperatoare la opera răscumpărării. La Betleem, îngerul declară că pruncul este Mântuitorul. Pe cruce, Isus însuşi se afirmă astfel. Prin faptul că îşi încredinţează sufletul său în mâinile Tatălui, ne încredinţează şi sufletele noastre, fiindcă pentru noi şi-a dat sufletul, asigurându-ne în persoana tâlharului din dreapta: Azi vei fi cu mine în paradis. Azi este şi pentru noi prezentul istoric al mântuirii.

În lumina Calvarului putem spune şi noi în bucuria Betleemului: Azi ni s-a născut Mântuitorul. Să-i fim recunoscători azi şi întotdeauna.

Fiindcă Dumnezeu Tatăl ne-a tratat cu atâta bunătate şi iubire în Fiul său, şi noi suntem datori să ne tratăm tot astfel între noi. Acest lucru îl cere sfântul Paul lui Tit (Lec. a II-a: Tit 3,4-7): să-i conştientizeze pe credincioşii săi că, aşa cum “noi eram altădată fără minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi şi urându-ne unul pe altul”, dar Tatăl ni l-a dăruit pe Isus şi Isus ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca “să ne facem moştenitorii vieţii veşnice”, tot aşa “în faptele noastre să strălucească misterul credinţei care ne luminează mintea”, spre a înţelege că în Isus toţi am devenit fraţi, fii adoptivi ai Tatălui veşnic şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Fiecare om ne este semnul iubirii Tatălui, în care trebuie să-l vedem pe Isus.

Numai aşa ne vom învrednici să fim învăluiţi în lumina Cuvântului făcut om. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin