Start > Ritul latin > Binecuvântat este rodul sânului tău

Binecuvântat este rodul sânului tău

28 November 2009
1,188 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a IV-a din Advent (Anul C)

În sfânta evanghelie de azi (Lc 1,39-48) avem un cuvânt cheie repetat de două ori: binecuvântare. Este cunoscut că în limba ebraică nu există cuvântul mulțumesc. Un semit, ca mulțumire pentru un bine primit, binecuvântează, mărește pe cel ce i l-a dat (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, pag. 28).

Peste câteva zile ne vom apropia de ieslea pruncului Isus. Cu ce sentimente în suflet? Cu cele de mulțumire, de binecuvântare. Liturgia cuvântului de azi ne oferă motive fundamentale pentru aceasta.

Lectura I din profetul Miheia (5,2-5) pune în evidență semnificația teologică, mai mult decât geografică, a Betleemului din Efrata, a stăpânitorului care se va naște aici și a cărui origine este veșnicia, că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe poporul său și-l binecuvântează cu pace.

Betleem înseamnă casa pâinii. Stăpânitorul care se naște aici este pâinea coborâtă din cer (cf. In 6,26-70) menită să dea sens vieții noastre de pe pământ spre a dobândi învierea și viața veșnică, făcând din pâinea noastră cea de toate zilele trupul său euharistic spre a fi mulțumirea noastră veșnică în fața Tatălui ceresc.

Profetul Miheia vorbește despre distrugerea regatelor din nord și sud ca pedeapsă a păcatelor. Orice păcat este o nerecunoștință față de Dumnezeu. Orice păcat îl supără, dar păcatul nerecunoștinței cel mai mult, de aceea profetul ține să specifice că pedeapsa va dura până când aceea care trebuie să nască, va naște. Va naște pe acela care va fi Euharistie, adică aducere de mulțumire. Cel ce se naște din cea mai mică dintre cetățile lui Iuda va fi mic în iesle și în pâinea euharistică, smerit până la Dumnezeu, dar va deveni mare prin jertfa de mulțumire, va fi mulțumirea noastră veșnică adusă Tatălui ceresc în care își va găsi toată bucuria, fiindcă măreția lui se va extinde cu pace până la marginile pământului.

Astfel Betleemul, ca simbol al micimii, a devenit prototipul a ceea ce este mare în ochii lui Dumnezeu (cf. CBL pag. 791).

În loc de concluzie la prima lectură să spunem cu psalmistul: “Fă, Doamne, să strălucească fața ta asupra noastră și ne mântuiește!” (Ps 79).

Evanghelia de azi (Lc 1,39-48) are ca protagonistă pe Fecioara Mamă din Nazaret care o vizitează pe verișoara sa Elisabeta. Aceasta o numește pe Fecioara Maria “binecuvântată între femei” și ceea ce s-a zămislit în sânul ei prin puterea Duhului Sfânt drept “binecuvântatul rod”. Binecuvântată și binecuvântat arată două mulțumiri unite în una. Fecioara Maria este “cea plină de har”, adică mulțumirea deplină pe care o femeie o poate aduce lui Dumnezeu în numele tuturor femeilor care, ca urmașe ale Evei (Mama tuturor celor vii – cf. Gen 3,20), se fac părtașe de darul de a da viață. Viața își capătă sens deplin numai prin acela care este binecuvântat – mulțumirea deplină – prin Isus, rodul trupului feciorelnic al Mariei. Măreția preacuratei stă aici: este prima împărtășită, euharistizată, cu trup din trupul ei și cu suflet și fire divină din Cristos într-un mod inefabil de însuși Duhul Sfânt. Fiindcă misterul Întrupării își găsește plinătatea în misterul pascal și constituie misterul credinței noastre, preacurata Fecioară Maria este prima fericire vie din evanghelie fiindcă a crezut că se vor împlini cele ce i s-au spus din partea Domnului.

Fericit este acela care știe să mulțumească și să facă din însăși ființa sa, din rațiunea sa de a fi, un imn de mulțumire adus Creatorului. Elisabeta și pruncul din sânul ei tresaltă de bucurie fiindcă binecuvântează, mulțumesc lui Dumnezeu pentru că prin Maria a venit să ne viziteze, să se înscrie în istoria noastră. Cineva a spus că mai bună decât orice scenă pur istorică, mai bună decât orice discurs cu caracter teologic apare în acest cadru vizita familiară, de mulțumire și de laudă adusă lui Dumnezeu pentru destinul lui Israel și al tuturor neamurilor care se vor împărtăși din acest destin rezumat în Elisabeta și Ioan, în care se află tot harul și adevărul lui Isus Cristos cuprins în Maria care crede. Rudenia este reflexul unirii celor două căi: Elisabeta și Ioan. Ea preamărește măreția Mariei, a ființei dedicate total aducerii de mulțumire; el preamărește venirea lui Mesia tresăltând de fericire. Deși, toți sunt oameni, ei inaugurează împărăția lui Cristos în care singura ocupație a moștenitorilor va fi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Elisabeta mai este și simbolul Vechiului Testament care și-a încheiat drumul. Despre ea, ca de altfel despre multe alte mame ale poporului său, se spune că era sterilă și bătrână (Lc 1,6-7). Închisă în posibilitățile sale, istoria lumii este aridă, sterilă, bătrână… Dumnezeu intervine și o face rodnică, o întinerește mereu. Omenirea este incapabilă să schimbe acest hotar al vieții naturale, dar contribuie prin aducere de mulțumire. Prin zămislirea lui Isus în sânul feciorelnic al Mariei prin puterea Duhului Sfânt calea dumnezeirii se intersectează cu calea omenirii și viața capătă un nou sens: supranatural. Maria este binecuvântată între femei fiindcă în ea, rodnicia întregii noastre istorii, reflectată în rodnicia femeii, este asumată în însăși “rodnicia lui Dumnezeu care dă naștere “Fiului” în formă umană”. Totul se rezumă în binecuvântarea sânului său, adică în misterul unei credințe total deschise față de Isus, a unei mulțumiri depline față de tot ceea ce vine din partea lui Dumnezeu. Aici se sfârșește întreg Vechiul Testament; aici începe o lume nouă a binecuvântării, a aducerii de mulțumire lui Dumnezeu care se reflectă în replica Mariei: “Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (cf. CBL pag. 1123-1125).

După exemplul sfântului Francisc de Assisi, inițiatorul presepiului de Crăciun, care și-a găsit fericirea în a-l preamări pe Dumnezeu cât mai asemenea preacuratei Fecioare Maria, Elisabetei și lui Ioan Botezătorul, s-o căutăm și noi. În Cântarea făpturilor, sfântul Francisc spune: Preaînalte, bune Doamne, ție-ți dau fără încetare orice laudă și cinste, orice binecuvântare. Ție singur se cuvine toată cinstea îngerească. Omul însă nu e vrednic sfântu-ți nume să rostească.

În lectura a II-a (Evr 10,5-10) avem cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele unui israelit pios din Psalmul 40 care ne asigură că lui Dumnezeu nu-i mai sunt pe plac jertfele Vechiului Testament. Aflând acest lucru, israelitul pios îi mulțumește lui Dumnezeu fiindcă l-a eliberat într-un mod plăcut de neplăcerile proprii. Acest om și-a dat seama că mijlocul cel mai bun de a-i mulțumi lui Dumnezeu constă într-o dăruire personală totală făcută cu toată generozitatea, care constituie o recunoștință mult mai bună decât toate jertfele oferite la templu. Psalmul vorbește despre israelitul pios care trebuie să vină. Cine-i? Desigur: Mesia. Fiindcă ceea ce este în planul lui Dumnezeu este mai mult decât sigur, Mesia îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că i-a pregătit un trup. Fiul veșnic al Tatălui – în care sunt ascunse toate comorile infinite ale dumnezeirii (cf. Col 2,3) – mulțumește pentru trupul de carne care nu valorează mai nimic? Da, fiindcă deși este mic, mult mai mic decât Betleemul, îi dă posibilitatea lui Isus să ia “forma sclavului” (Fil 2,7) spre a se supune total voinței Tatălui din iubire față de oameni. Mulțumirea lui Isus față de Tatăl pentru că i-a pregătit un trup cuprinde trupul euharistic și Trupul Mistic, pe Cristos total. Pentru acesta ne îndeamnă autorul Scrisorii către evrei să-i aducem mulțumiri lui Dumnezeu “fiindcă noi am fost sfințiți prin jertfa trupului lui Isus Cristos, adusă o dată pentru totdeauna”.

Dacă am fost sfințiți prin jertfa lui Cristos în sânul Trupului său Mistic, în Biserică, așa cum Ioan a fost sfințit în sânul Elisabetei, unde este bucuria trăirii noastre în viața cea nouă? Unde este binecuvântarea și mulțumirea noastră față de el?

Dacă păcatul ne-a furat fericirea din cauza credinței slabe, să alergăm la preacurata Mamă ca să ni-l dea pe Isus. Să nu venim la ieslea Pruncului și să-i cerem dulciuri, jucării, hăinuțe și ghetuțe, nici chiar sănătate, ani mulți, un salar cât mai mare și roadele câmpului cât mai bogate, ci să-i cerem darul de a fi mulțumiți cu tot ceea ce Tatăl ceresc ne dă, să-l binecuvântăm și să-i cerem iertare pentru nerecunoștința noastră izvorâtă din păcat. Să-i cerem cu întreaga Biserică: Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duși, prin patima și crucea lui, la slava învierii (LR). Amin.

Ritul latin