Predici

Între spiritualism şi şi spiritul pământesc

“Împărăţia mea nu este din această lume”, declară categoric Isus în faţa lui Pilat. Atunci când Satana, în deşert, i-a prezentat pe un fel de platou simbolic “toate împărăţiile lumii”, cu puterea şi gloria ei (Lc 4, 5-6), Isus nu a luat în consideraţie oferta, mai mult a respins-o ca pe o ispită. Mă îndoiesc, totuşi, că unii creştini ar fi considerat, dimpotrivă, ca o inspiraţie, o ocazie de a nu pierde, o posibilitate nemaiauzită de fructificat. Desigur, împărăţia este prezentă, fie chiar sub o formă încă nedesăvârşită, în această lume. Însă nu este din această lume.

Toate echivocurile, de semn opus, se nasc atunci când se neglijează această distincţie, care nu este o simplă nuanţare de limbaj, ci sapă un abis între cele două concepţii distincte despre împărăţie: una spirituală, şi cealată “pământească”, sau temporală, oscilând între o evadare mistică şi eficientism, teama de a se contamina cu realitatea pământească şi afacerismul cel mai dezinvolt, fuga de angajare concretă şi delirul atotputerniciei, neutralitatea ascetică şi implicarea politică cea mai lipsită de prejudecăţi. Pentru a disipa aceste echivocuri care revin mereu, consider că ne este permisă stabilirea unor puncte fixe.

Două materii care nu există: geografia şi istoria împărăţiei

Înainte de toate, nu este posibilă schiţarea unei hărţi, de a trasa o geografie a împărăţiei, nici aproximativă. Pentru că nimeni nu este în stare de a fixa întinderea şi graniţele, chiar şi provizorii. Graniţele împărăţiei, totuşi, nu coincid desigur cu cele ale Bisericii vizibile, ci sunt mult mai vaste şi surprinzătoare, pe lângă faptul că sunt schimbătoare în continuare. Mai mult decât despre graniţe s-ar putea vorbi de orizonturi. Şi orizonturile apar mereu uimitoare. De altfel, se poate scrie o istorie a Bisericii, nu desigur cea a împărăţiei (nu Biserica, ci Cristos Rege este Domnul istoriei!). Tocmai pentru că evenimentele, ţesătura faptelor, elementele determinante, acţiunile decisive, nu apar nici pe câmpurile de bătălie, nici pe pieţe, şi nici în Palate şi oficii speciale, dar au ca “loc” privilegiat inima omului, protagonista harului.

Nu s-a spus că acelea care sunt considerate pagini glorioase, în cheie lumească, sunt într-adevăr în perspectiva împărăţiei. Nu trebuie să confundăm bunurile noastre cu “recolta” din hambarele împărăţiei. Cronicari sau istorici care folosesc cu dezinvoltură termeni ca “date memorabile”, “cuceriri” sau “dezastre”, “umiliri”, “succese”, “date memorabile”, “zile triste”, nu dau cont desigur despre dezvoltarea cauzei împărăţiei. Realitatea profundă ar putea fi de-a dreptul semnul opus.

O operaţie imposibilă: recensământul

În sfârşit, nimeni nu este autorizat să facă recensământul locuitorilor împărăţiei, să elibereze paşapoarte, să stabilească cine este afară şi cine stă înăuntru. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o problemă de registre, cifre, cantităţi, statistici şi nici bilanţuri. Ar fi bine de amintit că, după Exil, Jahweh a voit să fie Regele unui “rest mic” a lui Israel. Isus însuşi, în faţa lui Pilat, nu a fost în stare să prezinte o mare suită. Şi chiar şi pentru viitor nu a prevăzut mulţimi oceanice: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea împărăţia sa” (Lc 12,32).

Să admitem posibilitatea unei contabilităţi, acesta este treaba lui Dumnezeu, nu evidenţieri, cercetări şi date umane. Este imposibil ca un computer, oricât de sofisticat, să găsească aşezarea justă pentru un sfânt, chiar anonim, capabil de a dezvolta programe, să arunce în aer echilibrele, şi să redimensioneze toate numerele. Dacă graniţele împărăţiei sunt de nebănuit, clienţii săi trebuie consideraţi imprevizibili. Aşteptaţi, chiar dacă nu sunt de înregistrat. Până şi separarea neghinei este amânată până la secerişul final. Isus stabileşte că anumite operaţiuni delicate trebuie amânate la sfârşitul lumii, şi să fie încredinţate îngerilor săi, “care vor culege din împărăţia sa toate scandalurile şi pe făcătorii de nelegiuiri” (Mt 13, 41).

Semnele de produs

Între profeţi, Isaia (61, 1-6) anuţase venirea împărăţiei tratând astfel figura celui trimis. Este vorba de o însărcinare de a da veşti bune celor săraci, să vindece rănile inimilor “sfâşiate”, să aducă un mesaj de eliberare, să mângâie pe cei întristaţi, să dea tuturor celor dispreţuiţi “o coroană în loc de cenuşă”, să intoneze “un cântec de laudă” celor care au voia şi motivul de a plânge. Şi Isus, pentru a arăta în chip concret că împărăţia a ajuns prin persoana sa, aduce ca probe de netăgăduit minunile săvârşite în favoarea nenorociţilor, bolnavilor, suferinzilor de orice fel (Mt 11,5).

Isus nu a oferit o definiţie a “Domniei regale a lui Dumnezeu”. În practică, în schimb, Domnia lui Dumnezeu devine vizibilă prin intermediul vindecărilor, alungarea diavolilor, restabilirea comuniunii cu cei păcătoşi, şi diferite semne de eliberare. Creştinul, însă, nu se poate dispensa de producerea aceloraşi semne care lasă să se întrevadă preznţa împărăţiei pe pământ. Este dăruirea plină de iubire faţă de aproapele, în special faţă de cei mai părăsiţi, care constituie proba decisivă în favoarea împărăţiei.

Nu este vorba de a afişa semne măreţe sau glorioase. Mai degrabă: “utile”. Utile pentru ultimii de pe pământ, pentru cei respinşi, şi deci utile (sai cel puţin care să nu încurce) pentru cauza împărăţiei.

A bănui

Şi, apropo de semne. Anumite măreţii şi realizări umane epuizează deja în sine semnificaţia lor. Nu ne trimit la un sens superior. Transpunerea pe un alt plan nu poate avea loc, pentru că este determinat ca un “bloc”. Importanţa, prestigiul, puterea (“suntem o forţă cu care trebuie să se facă conturile”, se aude anunţată cu mândrie în anumite sectoare ale creştinismului de astăzi, ca şi cum am fi în faţa noii kerigma!), de a fi influenţi pe plan uman, manevrarea capitalurilor, condiţionarea legilor, prezentarea operelor colosale, nu sunt semne – nici nu pot deveni niciodată, spre necazul tuturor intenţiilor bune proclamate – de celelalte lucruri importante, ale singurului lucru necesar. Nu lasă să se întrevadă realitatea superioară. Mai mult o ascund.

Sunt semne care se epuizează în sine, se referă la sine şi gata. Devin, mai mult, opacitate, scandal, diafragmă, piedică de a observa altceva. Este echivocul multor instituţii religioase. Ne înşelăm că, impunându-ne atenţiei, având o greutate determinantă pe plan temporal, vorbind despre sine, fiind ţinuţi la mare preţ dintr-un punct de vedere economic, cantitativ, de putere, de diplomaţie, de cultură, s-ar oferi un serviciu pentru creşterea împărăţiei. Şi nu se observă că devenim de neglijat, în acea perspectivă, tocmai pentru că suntem excesiv de aparenţi.

Prea “vizibili” pentru a fi un semn şi chemare către invizibil. Muţi, pentru că suntem excesiv de zgomotoşi. Nu este nimic de spus, pentru că se vorbeşte în continuare şi se fabrică documente şi declaraţii în jet continuu. Greutatea, măreţia, forţa, constituie o piedică pentru împărăţie. Numai micimea are o posibilitate. Un semn prea zgomotos sfârşeşte în plictiseală. Oricum, devine lipsit de semnificaţie, când nu este supărător. Un semn ar trebui pur şi simplu “să ne dea de bănuit” altceva. Nu un punct de exclamare, ci de întrebare. Trebuie să fim “uşori”, delicaţi, pentru a intra în realitatea umană, pentru a atinge, fără a profana, “inimile rănite”.

Semnul care chiar nu se poate elimina

Şi rămâne semnul de neînlocuit: cel reprezentat de Crucea lui Cristos. În centrul împărăţiei a fost plantată, o dată pentru totdeauna, Crucea, expresia iubirii fidele şi de solidaritate cu toate victimele. A vorbi despre putere şi forţă, pentru creştin, înseamnă obligatoriu să se refere exclusiv la puterea Crucii şi la forţa iubirii. Puterea, chiar dacă se foloseşte ca paravan sau ca ornament, constituie negarea Crucii lui Cristos. Logica sa, într-adevătr, este opusă celei a iubirii. Un anumit stil şi jargon birocratic, curial sau managerial, aşa cum se poate vedea şi în anumite instituţii religioase, se aşează la antipozi faţă de exigenţele împărăţiei, care în Evanghlie nu sunt prezentate niciodată – nici pentru varietatea imaginilor – aşa cum este o administraţie sau un birou sau o sală de reuniuni.

Aşa şi împărăţia nu are nimic de a face cu anumite atitudini “muşchiulare” adoptate de presupuşii campioni ai credinţei, care afişează feţe încruntate – fie chiar din motive religioase, de ortodoxie, fie doctrinală sau morală – îşi îngroaşă vocea, practică o apologetică agresivă care nu dispreţuieşte recurgerea la injurie şi la linşajul moral al duşmanilor, identificaţi de atâtea ori chiar şi printre fraţii de credinţă. Sunt atâtea sfâşieri în lume, prea multe răni în trupul oamenilor. Trebuie să ne convingem că devine prezentă împărăţia chiar împărţind o mângâiere din partea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Regele nostru, asupra unei omeniri îndurerate.

Nu bătând cu pumnii în masă se transmite acea mângâiere celui care este lovit pentru o oarecare lovitură încasată de la viaţă şi de la semenii săi. Şi mâinile nu sunt prevăzute cu ghiarele cele mai potrivite pentru a purta acel mesaj de gingăşie unei lumi ameninţate de dezumanizare… În această perspectivă a Crucii, ne referim şi la limbă. Vocabularul cel mai adaptat pentru a exprima angajarea pentru împărăţie nu poate fi copiat după cel militar: bătălii, sfidări, victorii, cuceriri, adversari, aliaţi, arme, declaraţii de război, înfruntări, buletine triumfalistice şi mai departe canonadă sau alarmă… Trebuie în schimb să adoptăm un limbaj mai puţin exaltant, mult mai degrabă aspru, din lumea muncii. Un limbaj în care este vorba mai mult de mâini decât de gură, mai mult de o respiraţie scurtă decât de aplauze.

Muncă, oboseală, sacrificii, spatele încovoiat decât pieptul afară pentru a afişa onoruri; răbdare, aşteptare, căutare…

Şi roadele care vor veni în anotimpurile stabilite de calendarul lui Dumnezeu, şi care se vor sfârşi în hambarele sale şi nu pe standurile noastre pretnţioase.

Contribuţia mea pentru împărăţie

Pentru a coborâ pe un plan concret, să încercăm să ne întrebăm asupra semnificaţiei cererii din Tatăl nostru: “Vie împărăţia ta”. Care este aportul pe care îl pot da personal pentru venirea împărăţiei? Mă limitez să indic unele posibilităţi: Împărăţia se dilată totdeauna când contribuim la căderea barierelor care divid oamenii între ei, înving prejudecăţile, mă preocup de eliminarea nedreptăţilor şi a discriminărilor. Terenul cel mai propice pentru împărăţie este cel care este desţelenit cu iubire, iertare, pace, blândeţe. Trebuie să fiu un “pasionat” al împărăţiei, nu un fanatic. Cauza împărăţiei, într-adevăr trebuie să se teamă nu atât de latura aşa-zişilor duşmani, cât de cea a fanatismului, de regulă legată de intoleranţă şi de aroganţă.

În sfârşit, nici apatici nici exaltaţi. Nici leneşi nici agitaţi. “Vie împărăţia ta…” Încearcă să faci o pauză prelungită. Imaginează-ţi că Dumnezeu îţi răspunde: Ai putea să începi de la tine, între timp. Numai să fii de acord să-mi pui la dispoziţie terenul inimii tale pentru experiment. În faţa unei asemenea ascultări imediate a cererii, nu te simţi, din întâmplare, încurcat?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin