Predici

Preotului îi este teamă de sfârşitul lumii

Încercaţi să vă puneţi în sutana (se foloseşte încă) sărmanului preot. Pentru el “va fi un timp de groază”. Şi este acela, precis, care coincide cu sfârşitul anului liturgic, atunci când este constrâns să comenteze discursul despre “sfârşitul timpurilor”. Până şi exegeţii cei mai docţi arată o încurcătură evidentă în faţa acestei pagini inaccesibile. Cei mai experimentaţi fac paşi nesiguri pe acest teren înşelător. Cineva admite, cu onestitate, că este unul din textele cele mai de neînţeles ale Noului Testament.

Să ne închipuim predicatorul care nu a făcut studii specifice despre acestă temă, şi nu este la curent cu limbajul apocaliptic, cu cel cifrat al escatologiei, şi cu un tot arsenal simbolic hotărât misterios. Şi apoi trebuie să distingă cu acurateţe între: ceea ce provine direct de la Isus; intervenţia evanghelistului; partea avută de comunitatea primitivă. Cine se pricepe mai mult? Cum să prezinţi oamenilor un mesaj aşa de complicat? Şi, mai ales, cum s-o faci interesantă? Sărmanul preot este onest, nu aparţine unei categorii a celor docţi “tutologi” care reuşesc mereu să explice altora ceea ce n-au înţeles ei.

De ce se stinge soarele

Sărmanul preot, recurgând la un oarecare ajutor biblic, încearcă mai întâi să clarifice puţin ideile. Stabileşte, înainte de toate, că este vorba de parusia, care înseamnă, literal, prezenţa, sau şi venirea. Un termen care este folosit pentru a indica reîntoarcerea lui Isus la sfârşitul timpurilor. Descoperă uşor că indicaţiile cronologice sunt mai degrabă vagi (“În acele zile…”) şi bănuieşte deci că intervenţiile divine nu sunt niciodată databile. De altfel este informat că imaginile de contur alese pentru a ilustra Venirea, sunt cele caracteristice tradiţiei profetice, unde manifestarea lui Dumnezeu este mereu semnalată de răsturnări cosmice excepţionale.

Cu ajutorul unei “Concordanţe”, găseşte referirile oportune: “Stelele cerului… nu-şi vor mai da lumina; şi soarele se va întuneca la apriţia sa şi luna nu va mai răspândi lumina sa” (Is 13, 10), “Cerurile se vor închide ca o carte, toate stelele vor cădea…” (Is 34, 4). Un comentator notează că pare că se întoarce înapoi, la relatarea creaţiei. Cerul, stelele, luna, lumina… Dar ceea ce vine acum, într-un anumit sens, este contrarul creaţiei. Astrele au terminat serviciul lor, pot să se stingă, de acum lumina vine dintr-un alt izvor. Oamenii vor avea posibilitatea de “a vedea” graţie luminii care emană direct de la Fiul omului. Nu mai este nici o posibilitate de înşelare, minciuna nu mai are loc. Aceasta este o lumină care elimină orice zonă de obscuritate, orice posibilitate de îndoială.

Din partea sa, preotul nepregătit nu se oboseşte de a aborda apariţia Fiului omului “pe nori cu mare putere şi glorie” descrisă de Evanghelie, prin viziunea lui Daniel din prima lectură. Un alt exeget îl constrânge să ia act că se vorbeşte de “adunarea” celor aleşi – recrutaţi din orice colţ al pământului -, fără a ocoli soarta care îi aşteaptă pe cei răi. Şi aici este atins de un gând rău: unii aleşi s-ar simţi păgubiţi de o felie consistentă de fericire, care pentru ei ar consta ca să asiste la condamnarea celor răi. Ar avea impresia că, lipsind de la acel spectacol atât de râvnit, răsplata ar fi incompletă…

La sfârşit, însă, preotul, descurajat, va repune în dulapuri textele specialiştilor (printre altele destul de costisitoare). Nu vrea să meargă să recite, în faţa oamenilor săi, o lecţie prost învăţată. Cei mai deştepţi şi-ar da seama că nu este o făină de la moara sa modestă. Şi ceilalţi se vor plictisi de moarte, care nu este precis efectul dorit pentru o predică, chiar dacă eforturile unor confraţi ai săi, cu un procent cultural mai înalt, par să meargă în această direcţie. A hotărât că va vorbi credincioşilor mai mult sau mai puţin astfel.

Evanghlia nu oferă horoscoape

Dragi parohieni, astăzi predica va fi mai scurtă ca de obicei, şi cred că nu veţi regreta. Nu pentrui că mă simt indispus. Dacă trebuie să vorbesc de indispoziţie, aceasta ar privi mai degrabă creerul meu care, în ciuda eforturilor, nu a reuşit să asimileze semnificaţia discursului ţinut de Isus la Ierusalim, cu puţin înainte de a marge la moarte, şi care se referă la sfârşitul timpurilor, o temă care – am motiv să reţin – nu nu are un alt indiciu de satisfacţie. Nici nu vreau să dilat timpurile recurgând la un truc vechi al avertismentelor, sau la cel mai recent, de prezentare detaliată a unei iniţiative pastorale de încadrat în programarea, etc…

Nu. Este tocmai pentru că cultura mea biblică este deficientă. Şi această pagină din Evanghelie a pus-o nemilos în evidenţă. Oricum, nu vă gândiţi să vă retrageţi liniştiţi afară. Eu îmi asum partea mea de vină, adică ignoranţa. Dar voi trebuie să le admiteţi pe ale voastre, care sunt şi dintr-o rea voinţă. Staţi să mă ascultaţi. Ştiu că cineva dintre voi a ciulit urchile auzind vorbindu-se despre soare, de lună şi de stele. Îi dezamăgesc îndată: aici nu este vorba nici de astrologie, nici de horoscoape, ci de realităţi sigure, chiar dacă imprevizibile cât priveşte data şi modalitatea desfăşurării. Nu vă închipuiţi că Evanghelia de astăzi vă poate oferi un fel de calendar al lumii, cu toate sărbătorile înregistrate, inclusiv cea finală, de tipul faimosului almanah “Fratele Ghicitor”. Acel smochin care are numai frunze poate fi văzut numai cu ochii credinţei. Nu vă gândiţi deci să-l găsiţi într-o bună zi, în grădina voastră, împodobit astfel ca să vă semnaleze negreşit data fatidică.

M-am întrebat, în aceste zile în timpul cărora am încercat să adun câteva reflexii acceptabile, cum aţi putea contempla pe “Fiul omului venind pe nori”, dacă nu l-am prezentat nici când umbla pe pământul nostru (şi are faţa unui sărman oarecare, a unui emigrant, a unui bătrân, a unui bolnav), când vă adresa Cuvântul său, vă oferea Pâinea sa? Cum vă gândiţi că aş putea marca viaţa voastră cu cuvintele sale care “nu trec”, când urmăriţi toate vorbele care trec în jurul urechilor voastre?

Cred în viaţa prezentă

“În acel timp… În acele zile…” spun lecturile dificile din această duminică. Dar adevărata problemă, trebuie să admiteţi, este “acest timp”, sunt “aceste zile”. Spuneţi că nu vreţi să auziţi vorbindu-se de “acea zi” fatidică. În realitate nu luaţi în serios “aceste zile”. Le risipiţi, nu le înţelegeţi valoarea. Nu vreţi să vă gândiţi la moarte, şi cine îndrăzneşte să vă facă vreo aluzie este acuzat de prost gust. Eu aş spune, mai degrabă, nu vreţi să vă gândiţi serios la viaţă. De aceea imaginea morţii vă tulbură atât.

Da. Astăzi trebuie să vă vorbesc despre viaţa veşnică. Peste puţin timp veţi recita: “Cred… în viaţa veşnică”. De fapt, eu sunt preocupat, nu atât de ce nu credem în viaţa veşnică, dar de ce nu credem destul în viaţa prezentă. Urmând concluziile unor exegeţi ale tradiţiilor religioase populare, credinţa în viaţa de dincolo a predecesorilor noştri se năştea din incapacitatea – sau de-a dreptul din frica – de a trăi deplin aici, acum. Fleacuri, chiar dacă sunt semnate de nume prestigioase. Eu consider că este sigur contrariul. Ei ştiau să preţuiască viaţa de aici, chiar dacă era îndurerată, hrănită cu polenta (mămăligă) (dar şi de credinţă).

Unde în schimb prezentul nu înfloreşte, speranţa în viaţa viitoare devine sterilă, nu dă roade. Viaţa în Împărăţia cerurilor are nevoie de copci pământeşti. Veşnicia are nevoie de ancore în ziua de astăzi. Dragii mei, v-aş putea cita cuvintele unui teolog contemporan, cu un nume imposibil: “Viaţa veşnică are de a face cu calitatea iubirii vieţii noatre pământeşti, aici şi acum”. Lumina lui Dumnezeu va străluci pe lumea cealaltă, în locul soarelui şi al lunii şi al stelelor. Dar cred că poate să ardă deja în acestă lume cu uleiul vieţii noastre.

Trebuie să ajungem încărcaţi pe celălat mal

Băgaţi-vă bine în cap: pământul nu va fi distrus. Avem posibilitatea, cel puţin, de a duce cu noi, nu numai persoanele dragi, dar şi atâtea lucruri preţioase şi iubite. Tot ceea ce este frumos, bun, sfânt şi am făcut să crească pe pământul nostru, chiar stropindu-le din belşug cu lacrimi, se va salva la sfârşitul lumii. Credinţa şi speranţa ne asigură că Dumnezeu “dăruieşte în viitor” prezentul. Trebuie să vedem, însă, dacă ne încredem cu adevărat în Dumnezeu, sau dacă preferăm să ne încredem în noi. Putem să susţinem că suntem mai siguri de Dumnezeu decât de noi?

Nu ştiu dacă aţi prins semnificaţia acelei expresii din Psalmul 15. “În mâinile tale este viaţa mea”. Suntem convinşi cu adevărat că Dumnezeu este absolut vrednic de încredere? Aş vrea să vă citesc, în concluzie, o pagină din acel teolog cu nume imposibil: “Viaţa veşnică este în acelaşi timp dar şi datorie. Ni se întâmplă ca pruncilor. Când eram mici, primeam bani de la mama noastră pentru a cumpăra ceva pentru sărbătoare. Apoi veneam cu un dar mic pe care îl cumpăram cu banul mamei şi pe care în acelaşi timp îl murdăream şi îl desfăceam. Un dar cu care mama natural nu ştia ce să facă. Şi totuşi ea se arăta mulţumită pentru cadoul nostru enorm.

Aşa se întâmplă şi nouă adulţilor care ne numim creştini: “Iubirea lui Dumnezeu, s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul care ne-a fost dăruit” (Rm 5, 5). La urma urmelor dăruim lui Dumnezeu în şi prin Cristos acest dar: de tuis donis ac datis spunea vechiul canon euharistic. Dar de abia că vine acest dar în mâinile omului, este desfăcut şi mototolit. Dacă îl surprindem pe aproapele nostru, chiar şi numai cu o inimă sinceră, fie chiar şchiopătând, şi mergem cu el, chiar dacă este necesar prin valurile Mării Roşii, pentru a-l duce în siguranţă pe celălalt mal, şi chiar dacă apoi pe celălal mal cădem…, cădem în mâinile lui Dumnezeu: viaţa veşnică”. Atunci, dragii mei, suntem dispuşi să facem să treacă pe celălalt mal darurile cele mai frumoase pe care le-am primit? Suntem dispuşi să salvăm lucrurile, având inima noastră deja “dincolo de lucruri?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin