Predici

În ciuda ofertelor generoase, casele Templului sunt goale

Isus i-a redus la tăcere pe cărturarii insistenţi şi îngâmfaţi. Dar a contribuit şi sărmana văduvă să închidă, cu cele două monede ale sale, gurile bogate în sentinţe şi să rupă pânza de păienjeniş a argumentelor lor. Ar trebui s-o rechemăm în serviciu, pentru că cutiile milei din Templu se golesc (apar alarme până şi în jurnale şi la Televiziune). Multor personaje “le place să se plimbe cu haine lungi, să primească plecăciuni în pieţe, să aibă băncile lor în sinagogi şi primele locuri la banchete”. Dar avem impresia că divagăm la periferia Evangheliei, facem turism religios chiar un pic exibiţionist, fără a apuca pe calea dificilă a angajării concrete.

Este o mare înghesuială în jurul acelor “pâlnii” ( aşa, mi se pare, că sunt numite casetele pentru daruri din sanctuarul naţional al Ierusalimului). Atâţia pun înăuntru monede strălucitoare şi “sunătoare”. Recipientele sunt adesea înfundate cu cuvinte, de documente şi de gesturi aparente care sunt aruncate înăntru (sau puse afară?). Microfoane, pixuri şi telecamere, îndreptate cum se cuvine, contribuie să creeze mai mult curiozitatea decât interesul adevărat în jurul acelui tezaur care este jefuit în aceeaşi măsură în care se pretinde că este îmbogăţit cu aceste bunuri.

Trebuie urmărită sărmana, chiar dacă este puţin rezervată. Cel puţin împreună cu străbunica sa din Sarepta. O turtă mică şi doi bani mărunţi devin indispensabile pentru a însănătoşi finanţele ruinate, să facă echilibrul bilanţului, pentru a rezolva conturile Bisericii. Chiar şi noi avem nevoie de turtele mizerabile şi de cele două monede pentru a nu muri de foame. Pentru că sunt oameni care se înşală că ne îndoapă cu forţa vorbăriei şi a hârtiilor. În timp ce noi avem nevoie, pentru a trăi, de oferta celor două femei sărace.

Unde s-a terminat cu stingătorul?

De mai multe ori m-am întrebat ce gust aveau apa şi bucata de pâine oferite de văduvă lui Ilie. Ce sunet au produs, şi ce parfum au emanat din cei doi “bani mărunţi” lăsaţi să cadă pe furiş în casa ofertelor. Parfum, muzică? Desigur, chiar şi alte lucruri la un loc. Astăzi, totuşi, mă gândesc că acele gesturi reprezintă un fel de “silenţiator”. Da, un silenţiator providenţial pentru prea multe cuvinte, prea multe discursuri.

Chiar şi “stingătorul” de neînlocuit (vă amintiţi de unealta glorioasă paraliturgică a vechilor sacristani? Prietenul meu don Panfilo a spulberat acel instrument într-o pagină foarte frumoasă). Trebuie să apună stingătorul cu luciri strălucitoare care se înmulţesc în chip îngrijorător în Templu şi în sucursale. După ce observăm că sub munţii de cuvântări este golul şi că acele torţe nu emană alt ceva decât fum cu miros neplăcut. Îmi vine pofta de a spune: tăceţi, eliberaţi câmpul, aruncaţi la coş foile, intră în scenă Evanghelia trăită.

Importanţa gestului inutil al Carlei

Gata cu “observarea”, aşa cum Isus a constrâns pe discipolii săi, şi să descoperim că, din întâmplare, acea specie de “văduve” nu s-a stins încă. În aceste zile, de exemplu, nu reuşesc să şterg din ochi imaginea tinerei soţii dintr-un sătuc de lângă Bergamo. Atinsă de cancer, a refuzat terapiile care ar fi încetinit cel puţin înaintarea bolii, pentru a nu compromite viaţa fătului pe care îl purta în sân. În ultimile săptămâni, când de acum metastaza a atacat coloana vertebrală şi ficatul, a respins cu hotărâre morfina şi alte calmante, fie chiar în doze mici.

A accepta moartea pentru a dărui viaţa. Sau, cum a comentat uimitor Osservatore Romano, a constrâns moartea să plătească o viaţă”. Nu are importanţă că sacrificiul ei nu a folosit, pentru că micuţul Ştefan a supravieţuit numai zece zile, murind de aceeaşi criză (au trebuit să-l extragă prematur – cântărea 650 de grame – din sânul mamei muribunde). Nu contează că moartea a barat jocul “plătind cu o monedă falsă” (F. Camon). Ea, Carla, a plătit cu generozitate cu o monedă valabilă. Aşa cum văduva săracă a dat, nu prisosul, ci tot ce avea, tot ce avea pentru a trăi”: însăşi viaţa.

Gestul său rămâne cu atât mai frumos cu cât în aparenţă inutil (savanţii obişnuiţi au dat sentinţa cu gravitate că nu merita). A câştigat pariul imposibil, în ciuda falimentului. Ceea ce ne miră mai mult este faptul că sacrificiul femeii a fost săvârşit cu cea mai absolută naturaleţe şi seninătate. Ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din această lume. Gestul său a fost un eroism fără coroană şi fără lauri şi diplome. Semn al unei iubiri care ne împinge până la eroism în tăcere, sărăcie, şi în viaţa zilnică. Fără strigăte, fără reflectoarele publicităţii.

Cea a Carlei a fost o poezie fără retorică, încât pare proză. Şi este mai uimitoare înregistrarea reacţiilor altor femei din ţara sa, pentru care gestul Carlei Ardenghi Levati nu este un fapt excepţional, ci intră în logica iubirii. Are dreptate scriitorul Giovanni Testori, când observă că aceasta este “lumea creştină de la însăşi esenţa care o compune”. Creştinismul lor este “simplu, dulce şi dur tot odată”. Pentru a încheia: “Este Biserica bogată, speculantă, şi este Biserica săracă, care suferă, Biserica Crucii”. Avem toţi nevoie de torţele curate ale Carlei şi ale soţului ei Valerio, dulgher, pentru a stinge torţele multor nătărăi care împrăştie docrini şi sfaturi şi ameninţări din înălţimea treptei lor (microfon sau catedră). Şi care nu ezită să ţipe, şi uneori recurg chiar la un limbaj dispreţuitor, la insulte, pentru a apăra nu se ştie bine ce, nu desigur Evanghelia.

Şi ploaia nu a încetat încă

A ploat cu bani mărunţi, din acea zi, în tezaurul Bisericii. Toţi fără zgomot, neobservaţi, neînregistraţi. Şi ploaia benefică nu dă semne de încetare. Mama mea a continuat în toată viaţa să lase să cadă bănuţi. Nu a vărsat opt dintr-o mie (atunci nu se folosea). Deoarece nu se lucra cu procentaje şi calcule, pentru a fi sigură că este pe drumul cel drept dădea tot ce avea. Surorile dela Casa “mea” pentru bătrâni, în fiecare zi, cheltuiesc doi bani de delicateţe, de slujire umilă, de gingăşie, anulând cu parfumul dăruirii lor zilnice alte mirosuri care ar ofensa nările delicate ale acelor maeştri care nu lipsesc de la o dezbatere (în Evanghelia lui Marcu, controversele s-au ţinut într-o singură zi; evident cineva nu a fost informat că ziua a luat sfârşit, şi continuă neînfricat).

Un prieten de al meu medic dintr-un sat nu prea departe de cel al lui Carla, cheltuieşte doi bănuţi de timp (adică tot ce are, inclusiv vacanţele), de pasiune, de profesionalism, pentru bolnavii săi. Nu are prea multă familiaritate cu banul, în compensaţie reuşeşte să dea şi să se dăruiască fără cruţare. Aceştia, şi atâţia alţii, constituie Biserica modestiei, a angajării tăcute, a sacrificiului ascuns. Sunt Biserica seriozităţii, care se opune multor personaje care se iau prea mult în serios şi pretind că iau în serios bufoneriile lor. Sunt Biserica discreţiei şi a pudorii, care se opune atâtor structuri nesigure şi care scârţie. Graţie lor, se restabileşte echilibrul, conturile se măresc, mai mult bilanţul este activ, chiar dacă ceilalţi îşi închipuie că cifrele lor sunt grase “în aparenţă” pentru a alimenta tezaurul.

Când am însoţit-o pe mama mea la cimitir, era târgul în sat. Mergând de-a lungul pieţii, natural s-au oprit alergările. Le-am considerat ca un omagiu datorat unei truditoare din umbră, care a considerat mereu creştinismul ca pe un lucru serios. În fond, chiar şi noi suntem prezenţi, cu discipolii lui Isus, sub acoperişul Templului, unde se desfăşoară o procesiune interminabilă de “văduve” care merg să verse obolul lor neînsemnat, “nimicul” lor, care însă este totul. Poate se ruşinează puţin, aşa cum s-a ruşinat prima din şir. Nu spun că ar fi oportun să ne descoperim capul. Dimpotrivă ar fi bine să tragem pălăria pe ochi, şi chiar mai jos, pentru a ascunde roşeaţa.

Despăgubirea daunelor

În sfârşit cineva a prevăzut despăgubirea daunelor. Vreau să spun cele provocate, cu o zi înainte, de Isus când a deranjat desfăşurarea negoţului în Templu. Datoria acum este achitată. Cu cele două monede (lepta) ale văduvei. Mai mult, conturile se întorc net în avantajul tazaurului sanctuarului. Poate, însă, administratorii nu observă aceste lucruri. Ei au învăţat numai să numere. A înţelege valoarea unei acţiuni este o altă treabă.

A se pune la mijloc

Fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) îl prezintă pe Cristos care “nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile omului… ci chiar în cer, ca să se prezinte acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră…” Este subliniată acţiunea de mijlocitor. A mijloci înseamnă a se interpune, a se pune la mijloc. Cristos mijloceşte în favoarea noastră întrucât pune între noi şi Dumnezeu Crucea prprie. Este permis să ne gândim că, împreună cu El, atâtea alte persoane – ca acelea la care ne-am referit – se pun la mijloc, nu cu proclamaţii sau acuze, ci cu crucea proprie. În avantajul tuturor.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin