Start > Ritul latin > Duminica I – Advent (C)

Duminica I – Advent (C)

17 November 2009
1,100 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica I-a din Advent (Anul C)

Isus a spus ucenicilor săi: “Vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării și al valurilor. Oamenii vor muri de groază în așteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere și cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicați-vă capetele și priviți în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiți cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a bețiilor și a grijilor vieții acesteia și să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toți aceia ce locuiesc pe fața întregului pământ. Vegheați așadar tot timpul și rugați-vă, ca să scăpați de toate acestea care vor veni și să puteți sta în picioare înaintea Fiului Omului”. (Lc 21,25-28.34-36)

Odată cu această duminică sfânta Biserică începe un nou an liturgic. Acest început de an este dominat de invitația de a contempla o adevărată frescă ce ilustrează momentul culminant al istoriei: venirea în slavă, la sfârșitul istoriei, a Fiului Omului, eveniment așteptat cu nerăbdare de către orice creștin. Or tocmai așteptarea acestei veniri caracterizează prima parte a postului Crăciunului și îi dă titlu (termenul latinesc de adventus înseamnă sosire, venire).

E drept că anumite aspecte ale textului propus nouă spre meditare în această primă duminică din Advent sunt susceptibilă să descurajeze pe cititorul evangheliei. Într-adevăr, ce simțim atunci când citim sau auzim profeții de genul: [În zilele acelea] vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării și al valurilor. Oamenii vor muri de groază în așteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Să nu uităm totuși că sfântul Luca a văzut în evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu începutul ultimelor timpuri. Din acel moment oamenii au intrat în ultima fază a istoriei mântuirii, fază care are drept preambul activitatea pământească a lui Isus, ca și pe cea a Bisericii, prin care este instaurată Împărăția lui Dumnezeu în lume. Dar timpul prezent, care nu este altul decât cel Bisericii, este un timp al încercărilor care se abat nu doar asupra misionarilor (Lc 21,12-19), ci asupra întregului univers în măsura în care tensiunile dintre forțele binelui și cele ale răului (Lc 21,8-11) vor atinge acest punct de crispare și de paroxism ce va avea drept deznodământ venirea lui Dumnezeu și a Împărăției sale (Lc 21,25-28).

Sfânta Biserică deschide, așadar, anul liturgic propunând credincioșilor să contemple prin credință realitățile din urmă ale existenței sale. Procedând astfel, ea nu dorește altceva decât să îl atingă pe om cu o doză cât mai mare de realism pentru a-l scoate din amorțeala și din rutina în care adesea alunecă. Pe de altă parte Biserica vrea să reamintească oricărui om, care este punctul culminant atât al vocației sale cât și cel al întregii creații: intrarea în viața veșnică.

Le rămâne creștinilor să întrezărească în miezul realităților lumii prezente acel dinamism care le călăuzește pașii către scopul la care i-a chemat Dumnezeu. Tot lor le revene responsabilitatea de a da mărturie, prin intermediul activităților lor concrete, despre “sensul” lucrurilor (și al evenimentelor) unei umanități care se află, din ce în ce mai mult, în căutarea sensului vieții sale.

Ritul latin