Start > Ritul bizantin > Mergi și fă asemenea

Mergi și fă asemenea

22 September 2006
2,723 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a VIII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii)

Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” și se termină cu o descriere a unei persoane acordând prim ajutor cuiva aflat pe marginea șoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă creștină, “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”, și se încheie cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această parabolă numită de unii cea mai mare, de alții a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată de Isus.

Un avocat îl întreabă pe Isus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primește o povestioară. Un bărbat (nu se spune numele sau naționalitatea) mergea de la Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna unor bandiți care l-au jefuit, l-au bătut, lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un preot, un evreu, om de nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemară sacră era să fie semen fiecărei persoane. Și totuși, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit a fost un levit. Și el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuși, s-a uitat și a trecut mai departe. A treia persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă de-a face cu samaritenii. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine” sau “diavol”. Vă amintiți că atunci când Isus i-a cerut femeii samaritene să îi dea apă din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9). Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu samaritenii. Isus a luat însă cuvântul “samaritean”, care atunci era unui jignitor, și l-a ridicat atât de sus, încât oricui i se spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Și aceasta din cauza parabolei lui Isus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut samariteanul. Când l-a văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune față de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat rănile, l-a pus pe măgarul său și l-a dus la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din obligație. A rămas cu el toată noaptea. Dimineața următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani în plus și i-a spus: “Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.” Practic samariteanul i-a dat un cec contabilului.

 

Ce spune cu adevărat Isus

Prin această parabolă, Isus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un disprețuit de samaritean, al cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl considerați semen de-al vostru, și care are o credință inferioară celei a voastre, dacă el nu a ezitat să meargă și să salveze un evreu aflat într-o situație dificilă, atunci cu atât mai mult și voi trebuie să faceți așa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi care ați experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveți adevărata religie; cu atât mai mult voi trebuie să fiți dispuși să traduceți credința voastră în fapte de iubire.

 

Suntem ca preotul și levitul

Și totuși Isus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci și nouă, celor de astăzi. Ce ne spune? Prima idee pe care Isus dorește să o înțelegem este că majoritatea dintre noi nu suntem asemenea samariteanului; majoritatea suntem ca preotul și levitul. Suntem prea ocupați de noi înșine pentru a mai avea timp de nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă ceilalți, ignorându-i. Dorim ca ceilalți să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu noi lor. Suntem ca tânărul care a fost întrebat ce a înțeles din această parabolă. El a răspuns: “Am învățat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute să ies din el.”

 

Păcatul omisiunii

Păcatul preotului și levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea: “Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru față de semenii noștri: nu îi urâm, dar suntem indiferenți, îi ignorăm!

Nu am tăiat gâtul nimănui

Nu am râvnit la aurul vecinului

Nu am jefuit nicicând vreo casă

Dar Doamne, ai milă de sufletul meu

Căci bântuit îmi este el mereu

De tot ce n-am făcut.

 

Religia pe stradă

A doua idee pe care ne-o transmite Isus prin această parabolă este că religia nu se practică doar în Biserică, ci și pe stradă. Preotul și levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu. Isus ne amintește că suprema mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eșuat. Un ateu a întrebat odată o tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi spune cuiva să îți dea haine și încălțări?” Băiatul s-a gândit puțin apoi a spus: “Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că acel cineva a uitat.” Preotul și levitul au uitat.

 

Răniții sunt încă cu noi

A treia lecție a parabolei este aceea că răniții sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei răniți fizic, ci și cei răniți de mizerie, de șomaj, de rasism, de exploatare. O persoană s-a uitat la un moment dat la oamenii ce așteptau la un semafor lumina verde. În pestrița mulțime a văzut un băiat neastâmpărat, o văduvă, o femeie ce vrea să divorțeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiță cu dureri de cap, un cuplu căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt întinși pe jos la marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o mașină, să alerge chiar, dar să fie rănit. Și are nevoie de cineva care să fie aproapele său.

 

Cine este aproapele meu?

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Și punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Isus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credință ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei, orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar pentru Isus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Așa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creștinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegați de Cristos să fim aproapele lui. Nu avem opțiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii – probabil cea mai eterogenă și mai complexă societate de pe pământ – există numeroase condiții pentru a se ajunge la conflicte de grup și la prejudecăți.” Dar oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părțile lumii pentru a ne oferi un context ideal să învățăm cine ne este aproapele?

“Cine este aproapele?”, a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi exact cine îți este aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur. Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Isus l-a întrebat: “Care din acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis: “Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN NEVOIE.

 

Vindecarea de rău

Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care inițial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greșită a liberului său arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care provoacă valurile de milioane de refugiați în fiecare an. Omul este cel care poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a bătut și l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Isus arătând spre trupul mutilat de pe marginea drumului și spunând: “Iată drumul vieții. Astfel de situații veți găsi mereu pe drumul vieții. Aceștia sunt semenii voștri. Pe aceștia vă poruncește Dumnezeu să îi iubiți.”

În această lume noi întâlnim suferință, durere și rău. Nu că răul ar fi din dorința lui Dumnezeu. Nu că El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca și noi. De fapt, bunul samaritean din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu însuși. El a venit în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa majoră a suferințelor noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați”. Isus nu a trecut niciodată pe lângă cei de pe marginea drumului, ignorându-i. El a mers acolo unde știa că este suferință și este nevoie de El. Când Iair a venit la El și i-a spus că fiica sa este pe moarte, Isus s-a ridicat și a mers. Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu cuvintele parabolei: a văzut, a avut compasiune și a venit. Trupul neputincios, mutilat, de la marginea drumului, este chiar al omenirii, pierdută în păcat și amenințată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui Dumnezeu, care prin Cristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoși și pentru a ne elibera.

Isus este încă bunul nostru samaritean. Când suntem răniți, El ne vindecă. Când suntem căzuți la pământ, El ne ridică. Când suntem rătăciți, El ne aduce înapoi acasă. Asemenea samariteanului, El vine la noi atunci când toți ceilalți au trecut pe lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijește rănile cu iubirea sa tămăduitoare.

“Mergi și fă și tu asemenea”, îi spune Isus avocatului după ce a ascultat povestea. La fel ne spune și nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea iubire. V-am ridicat din condiția voastră mizeră și am făcut din voi oameni noi: v-am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un creștin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniții, înfometații și nevoiașii acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea problemelor lumii.

 

Samaritenii moderni

Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu încetează să crească. Iată câțiva.

Un preot romano-catolic, închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să moară în locul altui condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus comandantului că nu are familie, și că vrea să ia locul bărbatului. Ceilalți prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să își dea viața pentru altul. Aceasta ne face să avem din nou încredere în rasa umană.”

Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioși din Japonia, a spus că Dumnezeu l-a vizitat odată pe când era într-o colibă la marginea mării. Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză, părăsit de semenii săi. Dar într-o zi un misionar creștin a intrat în coliba lui cu medicamente și hrană. Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce un străin, nici măcar un japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Și singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că Dumnezeu a venit la el, prin acest necunoscut samaritean.

“Mergi și fă și tu asemenea.”

Ritul bizantin