Start > Ritul bizantin > Bogatul și Lazăr

Bogatul și Lazăr

22 September 2006
3,903 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a V-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)

Episodul cu bogatul și cu Lazăr, ascultat în Evanghelia de astăzi, a marcat radical viața lui Albert Schweitzer. Schweitzer a mers în Africa în 1913. În 1921 el explica cum această parabolă spusă de Isus l-a făcut să părăsească funcția de profesor la Universitatea din Strasbourg, să renunțe la activitatea sa literară și la cântatul la orgă, pentru a merge în Africa Ecuatorială ca medic. Pentru Schweitzer, bogatul din această parabolă era omul alb, binecuvântat de roadele culturii și științei, iar Lazăr era negrul exploatat și oprimat, lipsit de asistență medicală în boala și durerea sa. Pe scurt, Africa era cerșetorul aflat la porțile Europei.

Ce minunat să vezi cum această teribilă și tristă poveste pe care a spus-o Isus i-a inspirat unui mare om o viață de slujire. Schweitzer a fondat un spital în Africa unde a servit ca medic timp de cincizeci de ani. Gândindu-se la această parabolă, el l-a găsit pe Lazăr de la porțile sale. Să examinăm această minunată parabolă ca pe o dramă în trei acte.

 

Actul întâi

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui.” Primul act se deschide cu o imagine a modului în care bogatul și Lazăr trăiau pe pământ. Bogatul trăia o viață luxoasă. “Se îmbrăca în porfiră și vison.” Adică era îmbrăcat în haine de mii de lei, când majoritatea oamenilor câștigau câțiva lei pe zi. El se veselea “în toate zilele în chip strălucit”. Domnul dă de înțeles că bogatul ducea o viață de gurmand, cu mâncăruri scumpe.

Domnul nu l-a criticat deloc pe bărbat pentru că a fost bogat. Nu l-a numit vreodată înșelător al săracilor sau chiar lacom. A fost un om foarte de succes, o persoană respectabilă, căreia îi plăceau lucrurile bune ale vieții. Domnul nu l-a condamnat pentru aceasta.

Afară, la poarta palatului celui bogat, stătea un biet cerșetor. Numele lui era Lazăr, care înseamnă “Dumnezeu este ajutorul meu”. Și de fapt nimeni, în afară de Dumnezeu, nu îi acorda atenție. Era flămând. Era bolnav. Trupul său era acoperit de bube. Era atât de slăbit și de neajutorat încât nu se putea apăra de câinii ce veneau să îi lingă rănile. Câinii de atunci nu erau animale de casă, ci bestii murdare. Lazăr trăia din resturile de pâine aruncate de bogat. În acea vreme nu existau șervețele la masă. Oaspeții își foloseau degetele pentru a rupe bucăți din pâine, iar resturile le aruncau în stradă pe fereastră. Aceasta era pâinea “ce cădea de la masa bogatului”. Iată deci imaginea din actul întâi: un bogat învelit în porfiră și vison; Lazăr acoperit de bube urâte. Unul petrecea în fiecare zi; altul încerca să supraviețuiască cu resturi. Unul avea tot felul de servitori să-i împlinească poftele; altul avea doar câini să îi lingă rănile.

 

Actul al doilea

Al doilea act povestește despre moartea a doi oameni: “Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat.” Slăbit, bolnav și înfometat, era de așteptat că Lazăr nu va mai trăi mult. Nu se spune nimic despre înmormântare. Era prea sărac pentru a-și permite așa ceva. Și de fapt nu avea nici un prieten. Totuși, el care nu a putut avea parte nici măcar de o înmormântare decentă, el care nu a avut ca prieteni decât câinii, tocmai el este ridicat în ceruri de îngeri. “Și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avram.” Situația pentru bogat este diferită. El “a murit și a fost înmormântat”. Aici parabola ne precizează existența înmormântării. Trupul a fost întotdeauna important pentru acest bogat, deci putem fi siguri că a avut parte de o înmormântare la fel de fastuoasă ca viața trăită. El a trăit mai mult decât Lazăr, pentru că Dumnezeu, în mila sa, i-a permis o viață mai lungă pentru ca să aibă timp să se pocăiască.

 

Actul al treilea

Al treilea act ne prezintă soarta celor doi după moarte. “Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el (bogatul adică) a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui.” Amândoi se trezesc conștienți pe lumea cealaltă. Deși nu se cade să construim o teologie a vieții de apoi pe baza acestei parabole, există totuși unele fapte importante ce reies de aici. În primul rând vedem că moartea nu distruge conștiința. Bogatul și Lazăr nu dorm și nici nu sunt incapabili să știe ce se întâmplă cu ei. Sunt conștienți. În al doilea rând, moartea nu distruge identitatea. Lazăr este tot Lazăr, iar bogatul este tot bogatul. Moartea nu poate schimba personalitatea. Eul personal supraviețuiește morții. În al treilea rând, moartea nu distruge memoria. Bogatul își amintește de viața sa pe pământ. Își amintește și de Lazăr, precum și de frații săi. În fine, moartea nu poate distruge destinul nostru. Pe pământ, bogatul și Lazăr au mers pe căi diferite. Au făcut alegeri diferite. Au trăit în lumi diferite. Aceleași lumi diferite se regăsesc și în eternitate. Ei sunt în cele două lumi ale raiului și iadului.

Parabola ne spune că bogatul s-a trezit în iad, iar Lazăr, săracul, în rai. Întrebarea este: de ce? De ce s-a trezit bogatul în iad? Ce a făcut de a meritat o asemenea soartă? Răspunsul este: nu a făcut nimic. Nu a făcut nimic pentru Lazăr. Nu l-a persecutat niciodată. Nu l-a lovit niciodată trecând pe lângă el. Nu l-a alungat niciodată de la poarta sa. Doar l-a ignorat. L-a acceptat pe Lazăr ca parte a peisajului inevitabil al vieții. Lazăr era chiar acolo, la poarta bogatului, dar acesta nici nu îl mai sesiza. Când Maria Antoaneta s-a căsătorit, a dat poruncă să fie îndepărtați toți cerșetorii de pe străzile de-a lungul cărora urma să treacă procesiunea ei de nuntă. Ea nu a dorit ca vreo priveliște urâtă sau tristă să îi strice fericirea. Era cel puțin conștientă de existența cerșetorilor. Nu se poate spune același lucru și despre bogatul din parabolă. El era conștient de existența unei singure persoane: el însuși. Acesta a fost păcatul lui.

Parabola nu va nici un efect în viața noastră dacă nu ne vedem pe noi înșine în ea exact așa cum a făcut-o Albert Schweitzer. Să nu îndrăznim să ne așezăm altundeva decât lângă omul bogat. “Dar”, veți spune, “eu nu sunt bogat!” Sunteți însă, în comparație cu cineva care are mult mai puțin decât aveți Dvs. Există întotdeauna cineva mult mai sărac decât Dvs. În timp ce luați masa, 417 oameni mor de foame în întreaga lume. Aceasta înseamnă 7 morți în fiecare minut. 417 în fiecare oră. 10.000 morți în fiecare zi. Majoritatea dintre ei copii. Ce pot însă să fac? Sunt multe lucruri pe care le puteți face. Puteți face o donație la una dintre multele agenții care asigură hrană celor flămânzi, sau să inițiați o campanie în propria Dvs. parohie, pentru a se colecta hrană pentru cei flămânzi. Putem fi suficient de conștienți pentru a fi preocupați.

Însă bogățiile nu se limitează la posesiunile materiale. Suntem bogați în iubire, în înțelegere, în simpatie, în compasiune, în iertare. Peste tot în jurul nostru – și chiar pe pragul nostru – zace o lume înfometată tocmai de aceste lucruri: iubire, înțelegere, iertare.

De multe ori suntem șocați de o sinucidere sau de o cădere nervoasă din cartierul nostru sau din parohia noastră. Deodată realizăm faptul că aici a fost o persoană care a cedat din cauza lipsei de iubire a noastre a tuturor; aici a fost o persoană care a trăit în tenebre. Și noi înșine am ocolit-o. Am simțit o oarecare teamă și stinghereală în prezența sărăciei și a amărăciunii sale. Așa că pur și simplu am împins-o într-o mai adâncă singurătate. Și nu a fost nimeni care să o iubească pentru a o scoate din izolarea și din rătăcirea sa.

Fiecare dintre noi are un Lazăr la ușa sa. Cel defavorizat, cel flămând, cel nedorit, șomerul, cel bolnav, cel întristat, cel închis în sine, cel nesigur, cel singur, cel neiubit – toți zac la ușa noastră având nevoie de iubirea lui Dumnezeu și a noastră. Au nevoie de mai mult decât fărâmiturile de la masa noastră.

Nu este un păcat să fii bogat. Părintele Avraam, în al cărui sân a ajuns Lazăr, a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai timpului său. Era bogat însă nu doar în posesiuni materiale, ci și în credință și iubire. Nu este un păcat să fii bogat, însă este un păcat să fii bogat și să nu îți pese, să nu iubești, să nu fi preocupat, să nu fi conștient, să nu observi, să nu ajuți.

 

“Trimite pe Lazăr”

Fiind în chinuri, bogatul experimentează pentru prima oară ceva asemănător cu iubirea. Se gândește la cei cinci frați ai săi și îi cere lui Avraam să îl trimită pe Lazăr înapoi pe pământ pentru a-i avertiza cu privire la soarta care îi așteaptă dacă nu își îndreaptă căile. El îi spune lui Avraam: “Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”

Nu este o iubire adevărată aceea care îl face pe bogat să se gândească la frații săi. Insinuează că el însuși nu a fost avertizat în mod corespunzător. Încearcă să se justifice pe sine acuzându-l pe Dumnezeu că este nedrept. “Dacă aș fi fost suficient avertizat, dacă aș fi știut că acest loc va fi sfârșitul vieții mele pământești, nu aș fi venit aici. Dar fă acum ca cel puțin frații mei să fie avertizați”.

“Nu”, i-a spus Avraam, “au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei.”

“Nu”, a spus bogatul, “ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.”

Însă Avraam a spus: “Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți”

Minunea mare este că după Moise și profeți, Dumnezeu a trimis într-adevăr pe cineva dintre morți să ne avertizeze. L-a trimis pe Cristos. Asemenea lui Lazăr, Cristos a fost “disprețuit și cel din urmă dintre oameni”. Asemenea lui Lazăr, a stat la poarta lumii atunci când s-a născut în peștera din Betleem. Asemenea lui Lazăr, trupul său a fost acoperit de răni. A fost “străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. A venit ca unul dintre noi – un frate – pentru a ne avertiza și a ne salva pe noi, cei cinci frați ai săi. Să nu ne așteptăm ca Dumnezeu să dea un semn mai mare decât acesta; nu există nici unul mai mare. “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Ascultați așadar cu atenție atunci când Cristos vă spune cuvântul lui Dumnezeu. Priviți la viața voastră pentru a vedea unde zace Lazărul Dvs. Dumnezeu l-a așezat acolo pe pragul Dvs. pentru a vă ajuta să ajungeți în rai!

Ritul bizantin