Predici

“Ne închinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm,
căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

În calendarul romano-catolic sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ocupă un loc aparte. Prima sărbătoare solemnă a Sfintei Cruci a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, sfânta Elena: bazilica “Ad Crucem” şi bazilica “Anastasis”, adică a învierii.

La vremea când a murit Cristos, crucea era semnul ruşinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuţie rezervat sclavilor şi criminalilor condamnaţi la moarte, după cum astăzi le este rezervată executarea prin împuşcare a criminalilor de război. Drept consecinţă, timp de patru veacuri, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creştinii au evitat să facă din cruce simbolul creştinismului. Aceştia foloseau în schimb alte simboluri: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peştele, coşul cu pâine şi altele.

Dar iată că în curând crucea, instrumentul infamiei, devine obiectul cel mai preţios din lume. Cine nu ar da o tonă de aur sau de pietre preţioase ca să aibă un fragment cât de mic din crucea pe care a fost răstignit Cristos? Nu există un obiect înconjurat cu mai multă cinste decât crucea. “Acest obiect dispreţuit – după cum spune sfântul Augustin – de la locurile de execuţie ale tâlharilor a trecut pe capetele, pe coroanele împăraţilor”. O poartă împăraţii pe coroanele lor, o găsim la răscruce de drumuri şi pe câmpii, iar bunii creştini îşi descoperă capul cu respect în faţa ei. De pe turnurile bisericilor, crucea domină satele şi oraşele, ajutându-i pe oameni să-şi înalţe privirile spre cer, spre scopul lor ultim.

Dar crucea, unde trebuie să fie înălţată în primul rând dacă nu în inimile noastre? Aici este locul unde înainte de toate trebuie să domnească. Crucea este aşezată în însuşi centrul vieţii creştine. Încă de la naşterea sa şi până la moarte, viaţa creştinului stă sub semnul crucii. Cu sfânta cruce este însemnat nou-născutul şi tot cu semnul sfintei cruci este însemnat muribundul în ultimile clipe din viaţă.

Un renumit învăţat descria foarte bine ce aveau popoarele mai renumit pe vremea lui Cristos. “Romanii, scria el, se laudă cu suliţele lor, adică cu vitejia, cu victoriile lor în războaie; grecii cu oratoria lor, cu măestria în vorbire”. Sfântul Paul, însă spune despre creştini că nu trebuie să se laude cu altceva, decât cu crucea lui Cristos. “Noi trebuie să ne mândrim cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, în care este mântuirea, viaţa şi învierea noastră, prin care am fost mântuiţi şi eliberaţi”. Iar în alt loc, acelaşi Apostol Paul spune: ” Departe de mine să mă mândresc cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.

Doar în lumina crucii reuşim să descoperim brutalitatea păcatului şi mai ales dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Oare reuşim să înţelegem vreodată cât de profundă este dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, încât l-a trimis pe Fiul său preaiubit să ne răscumpere şi să-şi dea viaţa ca un miel nevinovat pe lemnul crucii?

Pare de neconceput pentru firea omenească cum Fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi prin jertfa umilitoare a crucii. Într-adevăr este o mare realitate şi totodată un mare mister – misterul crucii. Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a învins crucea şi prin ea, prin misterul crucii, am intrat într-o viaţă nouă, o viaţă comunională cu Isus Cristos.

Crucea lui Cristos nu este altceva decât o punte aruncată spre cealaltă lume, punte pe care putem trece de pe ţărmul acestei lumi în împărăţia Tatălui. Ea este imboldul speranţei noastre. Salve crux sancta, spes unica – cântă Biserica în sărbătoarea Sfintei Cruci – Te salut o Sfântă Cruce, singura noastră speranţă.

Odată, un preot povesti următoarea experienţă emoţionantă: “Într-o zi, pe când mă plimbam prin curtea Bisericii şi admiram florile imaculate ale copacilor am zărit o tânără care plângea. M-am apropiat de ea şi-am întrebat-o de ce plânge, ce motiv are să fie supărată când toată natura se bucură de viaţă. Îmi răspunse suspinând că lumea devine din ce în ce mai rea, de parcă s-ar prăbuşi totul, părinţii ei îi comunicaseră că se vor separa cât de curând. Unicul frate murise nu demult într-un accident. Spune ea mai departe: Ce sens mai are viaţa? Mă apasă o cruce şi parcă cu fiecare zi care trece, ea devine din ce în ce mai grea”.

Este crucea suferinţei. Suferinţă care zi de zi ne întâmpină la tot pasul. Însă suferinţa nu este dorită, căutată, mai mult încă, nu are o semnificaţie în sine. Ea capătă un sens atunci când se alătură crucii lui Isus. A suferi mult sau puţin dar a suferi din dragoste pentru Isus, înseamnă a suferi cu Cristos pe lemnul crucii. Creştinul nu duce prin forţă crucea sa. Dimpotrivă este un aport voluntar, pe care-l acceptă cu dragoste pentru a face din sine însuşi un sacrificiu “viu şi sfânt” în unire cu acela al lui Cristos, pentru gloria Tatălui şi mântuirea lumii.

A iubi suferinţa? A o accepta ca pe o cruce? Este un mare mister pe care multă lume o ridiculizeză sau o refuză. Se spune: suferi din cauza unei boli incurabile? Nimic mai simplu, mai bine mori şi astfel eviţi suferinţa. Pe baza acestei idei Parlamentul olandez a legalizat de fapt eutanasia. Sau aştepţi un copil nedorit? Îndată apare soluţia care evită suferinţa, evită crucea: avortul.

Creştinul nu trebuie să fie înfrânt de durere, pentru că în ea găseşte un sens. Isus a suferit şi a murit din iubire faţă de noi. Aşa şi tu, care eşti bolnav sau încercat de greutăţile acestei vieţi acceptă toate acestea ca pe o cruce, ofer-o lui Dumnezeu pentru binele tău şi mântuirea celorlalţi. Durerea ta este crucea cea mai mare care poţi s-o oferi Domnului.

Nu se înţelege misterul crucii fără umilinţă. Nu se ajunge la glorie fără a trece pe calea strâmtă a crucii. Pentru cine aspiră la onoruri, succese, glorie mondenă, crucea este un motiv de scandal, este un duşman care atentează la propria fericire, care limitează libertatea. Omul trufaş, mândru care vrea să fie stăpânul absolut al propriei vieţi se revoltă împotriva oricărei forme de suferinţă fizică sau morală, care-l împiedică să se ridice deasupra tuturor. Din nefericire se poate uşor aluneca în riscul de a deveni din adevăraţi apărători ai credinţei, duşmani ai crucii lui Cristos. Numai cei umili sunt capabili, ca Isus, să-şi plece spatele sub greutatea crucii, de a accepta împreună cu el umilirile şi învinuirile nedrepte.

Crucea lui Cristos este pentru creştini semnul credinţei şi al speranţei dar mai ales o mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Să ne rugăm pentru a obţine marele har de a şti să privim crucea.

Doamne învaţă-ne să privim crucea. Duhule Sfinte fă-ne să descoperim prin mijlocul ei dragostea cu care tu ne iubeşti, inspiră-ne dorinţa şi curajul de a accepta încercările şi suferinţele vieţii ca o participare la crucea lui Cristos, care trăieşte şi domneşte cu Tatăl în vecii vecilor.

Gabriel FARCAŞ

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin