Predici

În această duminică, Evanghelia se încheie cu o frază lapidară a lui Isus: “Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Nu spune: ori Cezar ori Dumnezeu, ci: şi unul şi celălalt, fiecare pe planul său. Este începutul separării dintre religie şi politică, până atunci de nedespărţit la toate popoarele şi în toate regimurile politice. Evreii erau obişnuiţi să conceapă viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu instaurată de Mesia ca pe o teocraţie, cu alte cuvinte ca pe un guvern condus de Dumnezeu pe pământ prin intermediul poporului său.

În schimb Cristos face cunoscută o împărăţie a lui Dumnezeu care este în această lume, dar nu din această lume, care înaintează pe o lungime de undă diferită şi care de aceea poate să coexiste cu orice regim politic, fie el de tip sacru ori “laic”.

În acest fel ne sunt prezentate două tipuri diferite de suveranitate a lui Dumnezeu asupra lumii: suveranitatea spirituală, care constituie împărăţia lui Dumnezeu, şi pe care El o exercită direct în Cristos, şi suveranitatea temporară sau politică, pe care Dumnezeu o exercită în mod indirect, lăsând-o la libera alegere a oamenilor şi în seama intereselor secundare. Cezarul şi Dumnezeu nu sunt puşi însă pe acelaşi plan, deoarece şi Cezarul depinde de Dumnezeu şi trebuie să îi dea socoteală. “Daţi-i Cezarului ceea ce este al Cezarului” înseamnă aşadar: “Daţi-i Cezarului ceea ce Dumnezeu însuşi vrea să îi fie dat Cezarului”. Dumnezeu este suveranul suprem al tuturor. Noi nu suntem împărţiţi între două apartenenţe; nu suntem constrânşi să slujim “la doi stăpâni”.

Creştinul este liber să asculte de stat, dar şi să i se opună atunci când statul se pune împotriva lui Dumnezeu şi a legii lui. Nu poate fi invocat principiul ordinului primit de la superiori, aşa cum obişnuiesc să facă în tribunale responsabilii crimelor de război. Înainte de a asculta de oameni trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi de propria conştiinţă. Nu îi poate fi dat Cezarului sufletul care îi aparţine lui Dumnezeu. Primul care a tras concluziile practice din această învăţătură a fost sfântul Paul. El scria: “Oricine să se supună autorităţilor rânduite pentru că nu există autoritate decât Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu. [...] Doar pentru aceasta plătiţi şi impozite, pentru că cei care îndeplinesc această misiune sunt slujitori ai lui Dumnezeu” (Romani 13,1ss). A plăti în mod corect impozitele este pentru un creştin (şi pentru orice persoană onestă) o îndatorire care ţine de dreptate, o obligaţie a morală. Garantând ordinea, comerţul şi toate serviciile, Statul îi oferă cetăţeanului ceva pentru care are dreptul la răsplată, tocmai pentru a putea continua să ofere aceste servicii.

Evaziunea fiscală, atunci când atinge anumite cote – ne aminteşte Catehismul Bisericii Catolice -, este un păcat de moarte. Este un furt nu doar de la “Stat”, adică de la nimeni, ci de la comunitate, adică de la toţi. Acest lucru presupune desigur ca şi Statul să fie corect şi drept în stabilirea impozitelor.

Colaborarea creştinilor la zidirea unei societăţi drepte şi paşnice nu se epuizează prin plătirea impozitelor; trebuie să se extindă şi în promovarea valorilor comune, precum familia, apărarea vieţii, solidaritatea cu cei mai săraci, pacea. Un alt mediu în care creştinii ar trebui să ofere o contribuţie mai hotărâtă este politica: nu atât în ceea ce priveşte conţinutul cât în ceea ce priveşte metodele, stilul. Trebuie să se elibereze de veninul unui climat de conflict permanent, să se restabilească între partide mai mult respect şi demnitate.

Respectarea aproapelui, blândeţea, capacitatea de autocritică: sunt trăsături pe care trebuie să le aibă un discipol al lui Cristos în toate, şi în politică. Este nedemn de un creştin să se dedea insultelor, sarcasmului, certurilor cu adversarul. Dacă, aşa cum spune Isus, cine îi spune aproapelui “prostule!” e vrednic de Gheenă, ce se va întâmpla cu mulţi dintre oamenii politici?

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin