Predici

Matei relatează că Isus cere ucenicilor să treacă marea, în timp ce El rămâne să mai aline suferinţele mulţimilor. Imediat după, Isus nu uită să se urce pe munte pentru a se ruga Tatălui. Apoi, Isus trece de la rugăciune la acţiune: salvează ucenicii care navigau pe marea învolburată. Întreaga povestire alcătuieşte o singură icoană, deoarece din relaţia lui Isus cu Tatăl, izvorăşte toată activitatea lui Isus: tot ceea ce Domnul face, are în vedere împlinirea voii (dorinţei) Tatălui.

Fraţilor! Evanghelia relatează că Isus “i-a constrâns” pe apostoli să urce în barcă şi să plece. De ce? După înmulţirea pâinilor, Isus are un mare succes. Dar Domnul ştie cât este de înşelător şi periculos succesul, faima sau aprecierea oamenilor – pentru El, pentru apostoli şi pentru noi – căci au inima schimbătoare, ca vremea. Domnul ştie că, cu cât ne este mai mare dorinţa de a fi acceptaţi şi apreciaţi de alţii, cu atât mai mult ne depărtăm de menirea noastră şi de personalitatea noastră, ne mai făcând ceea ce trebuie, ci ceea ce place altora; ne mai punând în practică poruncile Domnului, ci poruncile limitate ale “celor cărora le cerşim aprecierea”. Cu cât mai mult îi urmăm pe alţii, cu atât mai puţin ne împlinim pe noi (planul pe care Dumnezeu îl are cu noi).

A fi important, faimos, îţi poate da o satisfacţie, o plăcere, poate să te facă să te simţi că eşti cineva, să crezi că eşti acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu eşti atent, poţi să-ţi pierzi minţile, deoarece îţi vei organiza viaţa întreagă în funcţie de căutarea aprecierii altora. Nu-ţi mai trăieşti viaţa, nu te mai împlineşti, ci trăieşti numai ca să poţi să-ţi menţii succesul şi faima. Din această cauză Isus le porunceşte ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. El însuşi se va retrage în compania Tatălui, pentru a putea să se liniştească.

Isus nu era împreună cu apostolii în barcă deoarece după minunea înmulţirii pâinilor, s-a urcat pe munte să se roage, trimiţându-i singuri să traverseze marea de cealaltă parte. Ceea ce apostolii au dorit să facă cu mulţimea flămândă şi însetată, acum Domnul face cu ei: îi trimite să se descurce singuri.

Isus satură mulţimile, dar nu uită de Dumnezeu şi de rugăciune. Domnul petrece mult timp în rugăciune, dar nu neglijează grija faţă de oamenii aflaţi în dificultate. Se roagă noaptea, dorind astfel să ne arate că “întunericul” diavolului trebuie biruit cu “lumina” rugăciunii.

În rugăciunile Sale, Isus se adresează Tatălui, cerându-I ajutorul, dar imediat spune: “nu voia mea, ci voia Ta să fie!” Pe cruce îi va spune: “Tată, în mâinile Tale îmi dau sufletul“! Rugăciunea lui Isus manifestă încrederea Sa totală în Tatăl.

Chiar dacă Domnul stătea continuu în mijlocul lumii, în compania prietenilor Săi, nu era deplin satisfăcut, mulţumit, împlinit de dialogul, de comuniunea “limitată” cu oamenii. Şi Isus experimentează singurătatea caracteristică oricărei fiinţe umane şi prin urmare, caută să depăşească această situaţie: din dialogul Său cu Tatăl îşi ia curajul şi puterea, necesare pentru a duce la bun sfârşit alegerile (proiectele) Sale dificile, dar şi tăria pentru a birui greutăţile ce se ivesc.

Viaţa noastră nu este diferită. Şi pentru noi vin clipe în care trebuie să alegem calea de urmat în viaţă, şi noi experimentăm grele încercări şi cunoaştem că în aproapele nostru – oricât de bogat, inteligent, disponibil sau frumos ar fi – nu aflăm deplina mulţumire sau înţelegerea pe care o aşteptam.

Însă prin rugăciunea Sa privată, prin dialogul Său intim cu Tatăl – Tatăl Său şi Tatăl nostru – Isus ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de rugăciune, de hrană pentru suflet, în fiecare zi şi să fim atenţi ca să ne trăim viaţa, respectând poruncile şi voia Domnului.

Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sf. Liturghie), ci este necesară şi vitală “rugăciunea privată”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulţumim, să-I cerem iertare şi ajutor. Această rugăciune “personală” putem să o facem în orice moment al zilei, în casă, în Biserică, pe stradă, putând să recităm un Tatăl nostru, o Născătoare sau să ne rugăm cu cuvintele noastre, care-i povestesc Domnului starea în care ne aflăm. Pentru noi toţi, rugăciunea este necesară pentru că este putere şi consolare, este lumină pentru suflet şi tihnă; rugăciunea este oxigenul sufletului.

Isus se arată ca fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care ne salvează chiar şi atunci când s-ar părea că suntem departe de El, dar acest lucru este posibil numai dacă avem credinţă, numai dacă trăim abandonându-ne voii Lui, întinzându-I mâna, ca să ne prindă şi să ne scoată la mal.

Într-o zi, apostolii îl vor întreba pe Isus: “Cine se va mântui?” iar Domnul le va răspunde: “Aceasta este cu neputinţă oamenilor, dar este cu putinţă lui Dumnezeu” (cfr. Mt.19, 25-26)

În pericopa de astăzi Isus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii care se aflau în primejdie. Apostolii îl cred o nălucă şi prin urmare, se înspăimântă.

Ucenicii, în mijlocul mării, sunt şi ei singuri, fără Isus şi fără lume: sunt singuri, doar cu ei înşişi. Cât sunt de diferite cele două singurătăţi: a lui Isus pe munte, în prezenţa lui Dumnezeu şi a ucenicilor, în mijlocul mării, având viaţa în primejdie. Evanghelistul ne învaţă că este normal să fim în primejdie atunci când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) şi uităm de Domnul. Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Isus dormea în barca lor (cfr. Mt 8,23-27). Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era şi mai mare.

Cunoaştem o singurătate, care este rod al izolării de alţii, a incapacităţii de a relaţiona, de a comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un caracter dificil, egocentric, narcisist, a celui care se vede numai pe sine în centrul universului şi astfel toţi îl abandonează. Această singurătate se numeşte “închidere în sine”.

Dar cunoaştem şi există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică atunci când omul stă cu sine însuşi, analizându-şi viaţa şi fiind sincer cu sine, cu lumea, cu sensul vieţii sale, cu fricile sale şi cu dorinţa sa de infinit. Aceasta este rugăciunea!

Omul creşte, se maturizează numai când îşi înfrânează toate gândurile care îl apasă, pentru a rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în linişte, să se privescă în suflet, fără ca să-şi ascundă adevărul. Acesta este examenul conştiinţei! Poate fi un moment greu, dar acesta este adevărul despre sine! Omul este limitat, slab şi păcătos şi numai alergând la Domnul, poate să afle linişte şi vindecare. Numai astfel poate trăi o viaţă adevărată şi nu falsă, mânjită de fuga după succes şi plăceri.

Această singurătate îţi dă putere şi maturitate ca: munca ta să fie făcută după voia Domnului, iar viaţa ta să fie trăită cu folos şi nu risipită. Deoarece tăria pe care ţi-o dă “singurătatea” este capacitatea de a te simţi bine cu tine însuţi chiar şi atunci când alţii nu sunt de faţă sau te-au părăsit.

Ne este frică să stăm cu noi înşine, se ne examinăm viaţa. Suntem asemenea unor copii imaturi. Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva lângă el, care are mereu nevoie de cineva pe care să se bizuie şi care să-i spună mereu că este bun, frumos, care să-l laude şi să-l aprobe în tot ceea ce face. Mulţi oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci pentru că nu reuşesc să stea în singurătate. Alţii se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le este teamă să rămână singuri. Un om care nu ştie să stea singur, nu se va simţi bine nici în compania altora.

Petru se scufundă – pentru că se îndoieşte – căutând siguranţa. Certitudinea vrea să controleze totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil. Rămân numai două posibilităţi: îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine, te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe forţele proprii, pe cine eşti: tu umblă şi priveşte neîncetat către Domnul. Tu încrede-te în Domnul şi vei putea umbla pe ape, chiar dacă vei fi nevoit să treci şi prin foc!

Într-o excursie, în munţi, unui copil i se făcu rău. Preotul îi spuse: tu nu te uita în jos sau în sus. Uită-te numai la mine şi vom reuşi să trecem puntea, peste prăpastie.

Fraţilor! Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm “furtunile” ce se abat peste viaţa noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o trăiesc plini de frică, luptând cu valurile mării şi cu vântul potrivnic. Către dimineaţă – ştiindu-i în mare dificultate – Isus se apropie de ei. Când îl văd, apostolii se tem şi cred că este o nălucă.

Nerecunoscându-L pe Isus şi puterea Lui, frica lor creşte. Toţi experimentăm frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reuşesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greşi sau vom falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie să învăţ să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund şi să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Trebuie să ştiu că frica mă avertizează că se apropie un pericol, dar că eu nu trebuie să mă blochez! Clar!: îmi este frică că alţii vor râde de mine, dar dacă mă blochez, nu voi exprima niciodată calităţile şi defectele mele. E clar!: îmi este teamă că voi greşi, dar dacă mă blochez, nu voi încerca să fac nimic.

Domnul trebuie să intervină ca să-i liniştească: “Nu vă fie frică: sunt Eu“. Frica lor creşte din nou, sunt neîncrezători. Petru, în numele tuturor, cere un semn ca să se convingă de faptul că într-adevăr este Domnul: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape“. Isus îl cheamă la El. (Lui Isus nu îi place să ne ştie înconjuraţi de primejdii. El ne vizitează. Dacă noi nu-L căutăm şi nu-L rugăm să ne ajute, ne caută El. Se apropie de noi şi ne cheamă să trecem din starea de primejdie la pace, tot la fel cum l-a invitat pe Petru să abandoneze barca şi să meargă la El).

Petru umblă pe mare, asemenea Domnului: Dacă evanghelistul ar fi dorit să protejeze imaginea viitorului papă, s-ar fi oprit în acest loc cu povestirea. Prin faptul că a relatat întregul episod, care subliniază slăbiciunile lui Petru – care se sperie şi începe să se scufunde – ne dovedeşte că a spus adevărul.

Apostolul Petru – gândindu-se numai la sine şi fiind preocupat doar de ceea ce el ar putea să facă – în clipa în care începe să se scufunde, îi este frică. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu şi nu se mai încrede în ajutorul Său. Isus îl ceartă pentru necredinţa lui, dar în acelaşi timp, îl ia de mână şi îi salvează viaţa.

Îndoiala este un ataşament care îi va caracteriza pe toţi ucenicii Domnului de-a lungul istoriei Bisericii. Cu toţii putem să ne recunoaştem plini de frică şi de neîncredere, asemenea lui Petru. Acesta este adevărul naturii umane, rănită de păcat. Dar important este ca omul – asemenea lui Petru – să strige după ajutor!

Retrăgându-se pe munte să se roage, Isus ne arată că află înţelegere deplină, mângâiere şi ajutor la Tatăl şi nu la apostoli sau la prieteni. Acest lucru ne învaţă faptul că siguranţa, încrederea şi ajutorul trebuie să-l căutăm la Tatăl: El nu ne va abandona, nu va permite ca întristarea să ne distrugă sau ca răul să ne domine sufletele. De fapt, din cuvintele lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” putem înţelege că Isus este singurul care ne poate salva.

Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viaţă; când privim la greutăţile noastre, începe să ne fie frică şi ne scufundăm. Chiar şi atunci mai avem speranţă, ne învaţă pericopa de astăzi: “Doamne, salvează-mă!”. Este strigătul credinţei omului pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învaţă pe om ca să nu înfrunte de unul singur problemele vieţii, ci să-L cheme în ajutor!

ATENŢIE! Petru umblă pe ape nu datorită capacităţii sale, ci pentru că Isus îi dăruieşte această putere. Isus dă omului puterea de a trece peste necazurile şi greutăţile vieţii! Ispita este puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în preajma Domnului: chiar dacă este aproape de Isus, Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înţeleagă că viaţa sa este salvată, numai în măsura în care are credinţă în Dumnezeu.

În clipele grele din viaţă, când ţi se parte că totul se destramă, deschide-ţi urechile ca să poţi auzi glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Crezi că ţi-ai educat cum se cuvine copii, dar într-o zi îţi dai seama că fiul tău a apucat pe căi greşite. Atunci îţi dai seama că ai greşit: nici nu ştii ce, dar educaţia se demonstrează că a fost un faliment. Din fericire, Domnul gândeşte altfel şi-ţi zice: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Coboară din “barcă” şi înţelege ce trebuie să înveţi din greşeli!

Dacă ai curajul să cobori din barcă, adică să laşi de o parte ideile tale fixe, dacă te vei încrede în Domnul (în faptul că ceea ce viaţa ţi-a rezervat este spre binele tău) şi-i vei cere ajutorul (“Doamne, salvează-mă!“) îţi vei da seama că şi acest fapt, atât de greu (neplăcut) există pentru ca tu să poţi să înveţi ceva, ce altfel nu ai avea cum să înveţi. Vei înţelege că şi în spatele acestui necaz sunt Eu. Încrede-te şi vino la Mine şi vei învăţa că iubirea are nevoie de înţelegere, de mângâiere, de îmbrăţişare, de cuvinte dulci şi încurajatoare… toate fiind lucruri pe care tu nu le-ai dăruit fiului tău, cuvinte pe care nu i le-ai spus şi prin urmare, acestui tânăr îi este sete de iubirea părinţilor săi.

Umblând pe ape, Isus îşi arată dumnezeirea: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, spun ucenicii, închinându-se înaintea Lui. Apostolilor care tremurau de frică Isus le repetă cuvintele: “Eu sunt, nu vă temeţi“, prin care Dumnezeu, în Cartea Ieşirii îşi descoperă identitatea, numele, comunicându-l lui Moise. Petru – cerând o minune – n-a înţeles că nu era o joacă “a umbla pe ape”, ci de a şti “să treci” cu demnitate prin viaţă chiar şi în momentele grele caracterizate de furtuni, fulgere şi trăznete (ispitele răului, simbolizate de apele tulburi ale mării), fără a se scufunda sau a se abate din cauza problemelor. Omul trebuie să înţeleagă faptul că în clipe grele ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de ajutor.

Se cunoaşte că atunci când un copil începe să umble, dacă priveşte înainte la tatăl sau la mama care îl aşteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade imediat şi se înspăimântă. Atunci când trăim viaţa cu privirea fixă la respectarea Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiţi! Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin