Predici

Pentru a înţelege cum se cuvine pericopa din această duminică – ce ne descoperă o cunoaştere nouă a lui Isus şi o convertire radicală a vieţii cu privire la relaţiile interfrăţeşti – trebuie să ţinem seama de unele texte biblice din VT, referitoare la tema evidenţiată de Evanghelia de astăzi.

Înainte de toate, observăm că profetul Isaia (cfr. Is.55, 1-3) vesteşte chemarea pe care Dumnezeu o adresează oamenilor de a sta şi a lua parte la masa Sa: El a pregătit un ospăţ gratuit la care toţi pot participa. Limbajul folosit este cel “sapienţial” (prezent în cărţile înţelepciunii din VT), caracteristic celor care ştiu să trăiască bine, pentru că deosebesc binele de rău; ceea ce ajută viaţa, de ceea ce o distruge.

Textul a fost scris la sfârşitul experienţei “robiei babiloniene”: perioadă în care, pentru a putea trăi, poporul Israel a trebuit să cumpere pâine de la duşmani, timp de 40 de ani, dar nu a reuşit să se sature. Israel a descoperit că pâinea cumpărată cu mult efort şi chin, cu suferinţă, nu poate sătura. Probabil pentru că erau săraci şi nu puteau să cumpere pâine din abundenţă. Dar şi pentru că această pâine, mâncată departe de patrie, avea gustul neascultării faţă de Dumnezeu şi al rupturii Alianţei. De fapt, numai pâinea consumată în pământul făgăduinţei, semn şi rod al unei vieţi trăite în relaţie de prietenie, de ascultare cu Dumnezeu, poate sătura foamea de viaţă a poporului.

Atunci când se părea că orice speranţă pentru o viaţă mai bună, dată de reîntoarcere în patrie, s-a destrămat şi poporul a ajuns la capătul puterilor (Is 40, 6-7), Dumnezeu vorbeşte prin gura profetului Său: Domnul a pregătit o pâine care satură, care dă viaţă şi care pecetluieşte o nouă relaţie cu El. Cine ascultă şi primeşte invitaţia de a se reîntoarce în ţara lui Israel şi la Dumnezeul adevărat, se va putea hrăni din abundenţă, putând avea din nou o viaţă înfloritoare.

Aceste cuvinte se adeveresc pentru cei care ascultă de Dumnezeu, care zice: “ascultaţi-mă şi veţi mânca lucruri bune… şi veţi trăi“.

Cuvintele Domnului sunt pentru noi un semn de întrebare: cu ce fel de pâine ne hrănim? Oare nu retrăim experienţa lui Israel, cheltuind timp, bani, efort pentru o pâine care nu satură, uitând de pâinea lui Dumnezeu, care “pe gratis” satură unica foame a omului, cea care este foamea de dreptate, adevăr, iubire… foamea de Dumnezeu, la urma urmei, pentru a găsi plinătatea sensului vieţii noastre?

Fraţilor! Răspunsul la chemarea Domnului este în inima noastră, înfometată de adevărata viaţă. În acest sens, pericopa de astăzi ne spune că, în sfârşit, putem gusta hrana pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o (Mt 14,13-21).

Fiind singura minune povestită de toţi cei 4 evanghelişti, înseamnă că este vorba de un moment foarte important în viaţa lui Isus.

Din Evanghelie cunoaştem că înainte de săvârşirea minunii, Isus a fost refuzat la Nazaret şi că abia aflase despre moartea Botezătorului. Domnul se retrage, dar notăm că în faţa falimentului Său şi al Botezătorului, Isus nu se predă, nu disperă, nu este pasiv, nu se descurajează, ci răspunde printr-o mai mare atenţie faţă de cei nevoiaşi: “a văzut mulţimea multă şi I-a fost milă şi le-a vindecat bolnavii”.

Viaţa lui Isus este legată de cea a Botezătorului. Este important că întâiul gest public al lui Isus a fost acela de a se amesteca cu păcătoşii, care mergeau să fie botezaţi de către Botezătorul, la Iordan. Cel care este cel mai Sfânt se uneşte cu păcătoşii. Cel care este unul cu Dumnezeu, se uneşte cu cei care s-au depărtat de Domnul. Astfel, Isus arată chipul adevărat al lui Dumnezeu: Domnul este milă, iar prin iubirea Sa, doreşte să biruie refuzul şi împotrivirea omului. De-a lungul vieţii Sale, Isus îi va căuta mereu pe păcătoşi, va sta la masă cu ei, chiar dacă cei “puri” îl vor critica. Pe cruce va muri în mijlocul a doi tâlhari, luând asupra sa toate păcatele lumii…

Predicarea l-a costat viaţa pe Botezătorul. De fapt, el apără familia chiar şi înaintea lui Irod. La vestea morţii lui Ioan, poate că Isus ar fi vrut să rămână singur, să-l plângă în linişte, dar lumea L-a căutat şi L-a aflat. Domnului îi este milă şi vindecă bolnavii. Nu se opreşte aici. El se preocupă de toţi, inclusiv de cei sănătoşi, dar care urmându-L de mai multe zile, flămânziseră.

Înmulţirea pâinilor este o minune “izvorâtă” din vestea morţii prietenului drag. Pe noi, durerea ne doboară, ne izolează… Banchetului violent (organizat de Irod) şi cauzator al morţii Botezătorului, i se opune “ospăţul” modest al lui Isus, care restituie viaţa.

Evanghelia nu zice că Isus a înmulţit pâinile, ci că a “frânt pâinea” şi a împărţit-o. Minunea nu evidenţiază înmulţirea, ci frângerea şi împărţirea, adică punerea hranei proprii la dispoziţia altora. De fapt, Isus vindecă şi hrăneşte întreaga mulţime, în timp ce inima Sa este plină de durerea morţii celui drag.

Puterea lui Isus de a trece peste momentele grele este povestită de Matei: înaintea necredinţei locuitorilor oraşului, unde a făcut cele mai multe minuni (cfr. Mt 11, 20-24), Domnul ridică privirea la Cer, la Tatăl şi se încredinţează Lui cu încredere filială, se abandonează voinţei Sale şi-L laudă: “Te binecuvântez, Tată, Domnul cerului şi al pământului” (Mt 11, 25-27).

Prin gesturile de vindecare, Isus ne descoperă voia Tatălui de a ne mântui, iar prin “pâinea” pe care o frânge şi o dăruieşte lumii -ca răspuns al faptului că aceasta L-a refuzat- ne oferă semnul capabil să reveleze (arate) misterul vieţii Sale, o viaţă oferită abundent şi gratuit nouă (şi pentru noi) acum, numai ca o profeţie sub chipul pâinii, dar mai apoi, în mod concret, jertfită prin moartea şi învierea Sa.

De fapt, Isus este noul Iosua, trimis de Dumnezeu să conducă poporul spre “pământul făgăduinţei”, biruind duşmanii, care în timpul prezent sunt: boala fizică şi cea sufletească. Cel care se lasă condus de Isus în Împărăţia Tatălui – care constă în relaţia de fiu cu Dumnezeu – se va putea hrăni din iubirea acestui raport.

Din minunea “hrănirii mulţimilor” înţelegem că Isus doreşte ca toţi oamenii să facă parte din grupul ucenicilor Săi, deoarece Dumnezeu – păsându-i de toţi – pe toţi care alergau la El şi care erau în nevoi, îi hrăneşte.

Matei acordă mult spaţiu dialogului dintre Isus şi ucenicii Săi. Acest lucru deci este important! Care este conţinutul dialogului? Din cauza orei târzii, ucenicii propun ca Isus să dea drumul mulţimilor: nu au nevoie de ajutor, asemenea bolnavilor. Prin urmare, trebuie doar să li se permită să meargă să-şi procure hrana. Isus respinge această propunere, pentru că vrea să-i înveţe pe apostoli ceva nou. Minunea se petrece în văzul lor. Este pentru ei! Vrea să le arate puterea Sa, dar doreşte ca ei, săturându-se cu pâinea cerească, să experimenteze logica Sa, care este logica abundenţei lui Dumnezeu, a gratuităţii Sale, astfel încât ei să-şi fixeze măsura lor după cea a Tatălui, pentru ca să fie fiii lui Dumnezeu şi astfel să arate lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru oameni. De fapt, Isus le cere ca ei să dea de mâncare mulţimii, să-i pună la dispoziţie ceea ce au, indiferent dacă au mult sau puţin. Dăruind din ceea ce este al lor, ucenicii învaţă să formeze comuniunea: “gustul” Împărăţiei este dat de grija noastră faţă de alţii “şi de punerea în comun a bunurilor”. Cei care fac aceste lucruri arată că au o inimă deschisă şi iubitoare pentru oameni, precum Isus şi Tatăl. Aceasta este logica “pâinii Împărăţiei”: a ne deschide viaţa personală pentru a o dărui, îngrijindu-ne de cei mai mici, deoarece în Isus, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa Sa, pentru ca noi să ne însuşim stilul Său şi astfel să devenim poporul Său, sătul de iubirea Sa.

În Mt. 9, 36 este scris: “Isus, văzând mulţimile, avu milă, pentru că erau obosite, asemenea oilor fără păstor”. Şi astăzi Isus vede lumea care a venit la El. Este o societate nu numai dezbinată, ci şi bolnavă: câte boli fizice şi morale! O umanitate înfometată din multe puncte de vedere: foame de hrană, de valori, de afecţiune, de libertate, de fericire… Foame de Dumnezeu!

Faţă de problemele mulţimii Isus nu este neutru, ci simte compasiune, duioşie, milă. Şi la a doua înmulţire a pâinilor Isus va destăinui ucenicilor că simte milă faţă de lumea care venise la El (cfr. Mt 15, 32).

Verbul “a avea compasiune” exprimă nu doar o stare emotivă, de milă, ci o simţire puternică, o trăire împreună cu cei necăjiţi, a problemelor lor. El simte problemele lor şi le trăieşte împreună cu ei. Este vorba de o “milă activă”, care-L determină să-i vindece pe bolnavi şi să sature

“Compasiune”, “milă”, sunt cuvinte cu originea din limba latină şi care au sensul de “a pătimi împreună cu…“. De aceea sf. Pavel va spune: “să plângem cu cine plânge“. Iubirea (şi nu egoismul) trebuie să-l caracterizeze pe creştin. Caritatea merge mână în mână cu Liturghia şi cu participarea la împărtăşanie, ba mai mult, le precede. Numai pentru că ucenicii au fost plini de iubire frăţească, distribuind pâinea, Isus a putut să sature întreaga mulţime. Minunea prevesteşte fie Euharistia, fie colaborarea preoţilor la lucrarea mântuitoare a lui Isus, pentru mântuirea sufletelor.

Matei insistă să-L prezinte pe Isus, ca pe un medic care vindecă bolnavii, deoarece aceasta este o caracteristică a lui Mesia, care a venit să salveze, să vindece întreg omul: trup şi suflet. El ştie că boala izolează persoanele de viaţa socială. Vindecând bolnavii, doreşte să-i reintegreze în societate.

Privind, având milă şi vindecând bolnavii, Isus se revelează ca fiind Mesia îndurător şi atent la orice fel de suferinţă, spunându-ne că Tatăl este îndurător cu omul, dorind să vindece bolile lui.

Isus nu doreşte să facă El totul, ci invită ucenicii să dea de mâncare, adică să colaboreze cu El, să simtă ca şi El. La început, ucenicii obiectează.

Asemenea apostolilor, observăm “disproporţia” între ceea ce trebuie să facem şi mijloacele materiale pe care le avem la dispoziţie: “cinci pâini şi doi peşti” nu sunt suficienţi pentru a hrăni mulţimea. Prin urmare considerăm că fiecare trebuie să se gândească la sine! Dar, cuvântul “imposibil” nu face parte din vocabularul lui Isus. Porunca Lui este clară. Evanghelia ne spune că Domnul nu face magie, ci are nevoie de “puţinul nostru”: să punem hrana noastră la dispoziţia altora. De fapt, minunea constă în a şti să împarţi cu alţii. Pâinea frântă şi împărţită nu se termină, ci în mâinile lui Isus se multiplică, săturând mulţimea întreagă.

Această minune ne arată că Isus este Mesia, care dă un ospăţ poporului Său, la fel cum Dumnezeu a hrănit poporul în deşert. Isus împlineşte profeţiile care asemănau “împărăţia”, cu un “banchet abundent” (cfr. Is 55, 1-3; Is 25, 6-10). Prin urmare, El este singurul care poate să sature toată foamea omului ,în mod deplin.

Prin minunea făcută, Isus urmăreşte să consolideze comuniunea dintre oameni. El nu doreşte ca lumea să se împrăştie, aşa cum sugerau ucenicii, ci să rămână unită. Săvârşind minunea, Isus se arată a fi păstorul acestei “turme”… Păstorul care adună “oile risipite”, le hrăneşte, le oferă un banchet, unde fiecare are libertate, fără discriminări sociale, bucurându-se de faptul că sunt împreună, în armonie cu Dumnezeu şi cu aproapele…

“Stând pe iarbă”… era poziţia de odihnă permisă numai boierilor şi oamenilor liberi. Aceasta este icoana Bisericii: o mulţime de oameni liberi, oameni adunaţi în jurul lui Isus şi care sărbătoresc.

Cele 12 coşuri care au rămas, sunt simbolul unei bogăţii din care se vor hrăni generaţiile viitoare.

Minunea are un sens euharistic, care reiese din gesturile lui Isus: a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor… este aceeaşi dinamică pe care Isus o va folosi la Cina cea de Taină.

Azi, ca adevăraţi creştini, suntem chemaţi să trăim în mod concret această pagină evanghelică… să rămânem uniţi şi să împărtăşim din puţinul nostru şi altora. (Pentru noi este imposibil, deoarece timpul nostru, banii noştri sunt deja programaţi din cauza proiectelor pe termen lung… Nu înţelegem cuvintele Evangheliei… “ajunge zilei necazul ei“).

Invitându-ne să privim cu milă la popoarele sărace, Isus ne cere: daţi-le voi să mănânce. În acest sens Papa în acest an (5 iulie la angelus) invită puternicii lumii să nu reducă ajutorul popoarelor sărace, deoarece nu astfel se rezolvă criza mondială. Papa cere tuturor să îşi aducă aminte că fiecare persoană umană trebuie promovată şi respectată în demnitatea sa. Criza se rezolvă promovând persoana umană şi nu ignorând-o sau distrugând-o. Omul este cel care inventează noile descoperiri, care poate găsi noi soluţii pentru ieşirea din criză şi care este chemat să stăpânească lumea… şi nu tehnologia…

Deoarece fiecare persoană este înfometată de iubire, Isus îmi cere să iubesc pe toţi aceia pe care îi întâlnesc. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin