Start > Ritul latin > Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi

Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi

22 September 2006
1,257 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul A)

Parabola viticultorilor necinstiți, mai ales prin concluzia sa (“Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui popor care va aduce roadele cuvenite”), evocă tema așa-numitei “respingeri a lui Israel”. O interpretare simplistă și triumfalistă a acesteia și a altor pagini similare ale Evangheliei a contribuit la crearea climatului de condamnare a evreilor, cu consecințele tragice pe care le cunoaștem. Nu trebuie să abandonăm certitudinile credinței care ne vin din Evanghelie, însă trebuie să înțelegem în ce măsură atitudinea noastră adesea nu a reflectat spiritul autentic.

Înainte de toate, în acele cuvinte teribile ale lui Cristos referitoare la Israel se află iubirea extraordinară a lui Dumnezeu, și nu o sentință rece. Isus plânge când vorbește despre viitorul Ierusalimului! Este vorba mai degrabă de o respingere pedagogică, nu una definitivă. Și în Vechiul Testament existau refuzați de către Domnul. Unul dintre aceștia este descris de Isaia, în prima lectură, cu aceeași imagine a “viței de vie” (“Acum vă voi face să știți cum mă voi purta cu via mea: strica-voi gardul ei și ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei și va fi călcată în picioare”, 5,5), dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Dumnezeu să continue să îl iubească pe Israel și să vegheze asupra lui.

Sfântul Paul ne asigură că și această ultimă respingere, vestită de Isus, nu va fi definitivă. Ea va permite păgânilor să intre în Împărăție (cfr Romani 11,11.15). Mai mult: pentru credința lui Avraam – care este rădăcina – întreg poporul evreu este sfânt, chiar dacă unele ramuri au fost tăiate (cfr Romani 11,16). Apostolul neamurilor, pe nedrept considerat susținător al rupturii dintre Israel și Biserică, ne sugerează care ar fi atitudinea corectă față de poporul evreu. Nu auto-siguranță și mândrie stupidă (“noi suntem acum noul Israel, noi suntem cei aleși!”), ci teamă și fior în fața misterului de nepătruns al acțiunii divine, și mai ales iubire față de Israelul care este “rădăcina și trunchiul pe care am fost altoiți”. Paul spune că este dispus să rămână despărțit de Cristos dacă astfel ar putea să îi ajute pe cei de un neam cu el (cfr Romani 9,1-3). Dacă în trecut creștinii s-ar fi străduit să aibă aceste sentimente când vorbeau despre evrei, istoria ar fi avut un alt curs.

Dacă evreii vor ajunge într-o zi (după cum speră Paul) la o apreciere mai bună a lui Isus, acest lucru va trebui să se petreacă printr-un proces intern, ca un rod al unei căutări proprii a lor (lucru care în parte are loc). Nu putem noi creștinii să încercăm să îi convertim. Am pierdut dreptul de a o face datorită modului în care acest lucru s-a întâmplat în trecut. Trebuie mai întâi să fie vindecate rănile, prin intermediul dialogului și al reconcilierii.

Eu nu văd cum un creștin care iubește cu adevărat Israelul ar putea să nu îi dorească acestuia să ajungă într-o zi să îl descopere pe Isus pe care Evanghelia îl definește: “slava poporului său Israel” (Luca 2,32). Nu cred că acesta ar fi prozelitism.

În acest moment însă lucrul cel mai important este îndepărtarea obstacolelor pe care le-am pus în fața acestei reconcilieri, “lumina proastă” în care l-am pus pe Isus în ochii lor. Inclusiv obstacolele prezente în limbaj: de câte ori cuvântul “evreu” nu apare cu sens peiorativ, sau negativ, în modul nostru de a vorbi. Plecând de la Conciliul Vatican II, raporturile dintre creștini și evrei s-au îmbunătățit. Decretul asupra ecumenismului a recunoscut Israelului un statut deosebit între religii. Pentru noi, creștinii, iudaismul nu este “o altă religie”; este parte integrantă a propriei noastre religii. Să îl adorăm pe același “Dumnezeu al lui Avraam, Isaac și Iacob” care pentru noi este și “Dumnezeul lui Isus Cristos”.

Ritul latin