Predici

Nu vă fie teamă. Nu vreau să vă fredonez nimic din Holograf acum. Aş dori în schimb să facem un alt exerciţiu. Uneori este bine ca să recitim sau să re-ascultăm o poveste, dintr-un alt punct de vedere. Pentru că e posibil, ca dintr-o dată, să apară ceva nou, să irupă un gând deosebit care nu ne-a trecut până atunci nici prin antecamera minţii. Aş dori ca în minutele următoare să reiau şi să vă relatez Evanghelia ce tocmai a fost proclamată dintr-o cu totul altă perspectivă.

În acel timp (începutul este acelaşi, după cum aţi observat!), Isus a venit în patria sa şi ucenicii săi îl însoţeau. Vestea a zburat ca fulgerul şi a făcut ocolul tuturor străzilor şi aleilor. Se auzea din gurile tuturor doar exclamaţia: “Vine Isus! E Isus al nostru! Este cel care, în urmă cu câţiva ani, a plecat dintre noi, s-a rupt de satul nostru pentru a deveni predicator! Haideţi să vedem ce are de spus!”

După cum vedeţi, toţi ştiau şi auziseră deja multe despre el. Ecoul minunilor şi vindecărilor sale a ajuns mai repede în acest sat, decât chiar persoana însăşi. Aceste lucruri vorbesc de la sine şi se răspândesc ca vântul şi ca gândul. Şi, cu siguranţă, predicatori buni şi renumiţi erau întâlniţi şi pe vremuri tot atât de rar ca şi astăzi. Isus al lor devenise între timp un om celebru, cu notorietate. Şi nu era un lucru oarecare că unul dintre ai lor, unul din acest sat numit Nazaret, beneficia de un asemenea renume, el care nu părea înainte prea dotat şi nu dădea semne despre asemenea perspective glorioase, demne de invidiat pentru orice muritor de rând.

În sâmbăta următoare, sinagoga era plină până la refuz. Şi ultimul locuşor era ocupat. Toţi erau nerăbdători să-şi dea seama ce ar fi reuşit el să înveţe în tot acest timp şi care-i era carisma, ce trick-uri sau elucubraţii oratorice folosea, ce tehnici stăpânea, de reuşise să devină atât de cunoscut şi celebru. Se făcuse o tăcere de mormânt, nimeni nu mai respira în timp ce, la momentul oportun, Isus a venit încet în faţă să ţină predica. Şi într-adevăr, nu a înşelat aşteptările nimănui, când a strigat: “Iubiţi locuitori ai cetăţii Nazaret, dragi rude, prieteni şi cunoscuţi, mă bucur nespus că mă pot afla din nou în propriul sat natal după atâta timp. Voi sunteţi cei care m-aţi făcut să cred că aş putea deveni un Rabin şi m-aţi sprijinit dintotdeauna, pentru a-mi împlini acest vis, această misiune. Voi aţi fost întotdeauna cei care, din spate, din umbră, m-aţi susţinut şi mi-aţi fost alături. Tot ceea ce sunt eu astăzi, sunt doar datorită vouă, şi pentru lucrul acesta vă sunt profund recunoscător…”

Toţi au rămas uimiţi şi au început să murmure atunci, printre aplauze: “Câtă dreptate are!” Alţii spuneau: “Super! Ce bine a spus-o! Chiar se pricepe la cuvinte! Ce frumos! De ce n-ar fi toţi predicatorii ca el?!” Unii chiar avea lacrimi în ochi. Fuseseră emoţionaţi, atinşi până la lacrimi! Toţi se bucurau şi erau mândri de celebrul fiu al satului lor şi de ei înşişi. Cine mai avea unul ca el? Iată că a putut să iasă ceva bun şi din Nazaret! Îl băteau aprobator pe umăr şi-l felicitau, îi cereau autografe şi voiau toţi măcar să-l salute. Ba chiar a fost numit imediat cetăţean de onoare al satului şi chiar strada pe care se afla casa părintească a primit, în semn de preţuire, numele său.

Iar în final Isuse le spuse acest cuvânt, pe care nu l-au uitat niciodată şi care a fost inscripţionat pe o placă uriaşă la intrarea în sat: “Adevăr, adevăr vă spun, nu am mai găsit atâta entuziasm şi atâta credinţă în tot Israelul!”

Da. Sună aproape ca o primiţie… Cu siguranţă, în stilul acesta le-ar fi plăcut tuturor locuitorilor din Nazaret. Dar, din păcate, nu a fost chiar aşa… Sunt sigur că predica lui Isus din localitatea sa natală nu a făcut excepţie de la arta sa directă, obişnuită de a predica. Nu a apelat la cuvinte mieroase, prefăcute, nu a incenzat pe nimeni, ci a rostit acelaşi mesaj pe care l-a predicat pretutindeni: “Întoarceţi-vă! Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine, căci prin mine a venit deja împărăţia lui Dumnezeu la voi, şi toate semnele şi minunile săvârşite dau mărturie despre acest fapt”.

Ne putem uşor închipui reacţia, pe care Marcu o surprinde într-un mod unic: “De unde îi vin lui toate acestea? Îl cunoaştem doar de mult timp, ştim ce-i poate capul. Nu-l ştim noi de când era mic? Ce-i cu tupeul acesta pe capul lui? A fost un motălău tot timpul. Cum de i-a venit acum să deschidă gura? Se crede acum altfel, mai bun decât noi? A uitat de unde a plecat? Şi mai are şi curajul să ne spună nouă ce trebuie să facem şi cine trebuie să fim! I-auzi la el! ar trebui să se întoarcă el în faţa propriei uşi, când se mai hotărăşte să iasă cu asemenea gânduri! După ce că şi-a părăsit casa natală, a lăsat-o pe mama lui şi pe toate rudele la greu, acum când şi atelierului tatălui său abia mai merge de pe o zi pe alta (parcă ar fi fost şi ei în vreme de criză!) şi a plecat ca vagabondul, umblând aiurea prin împrejurimi, cică să ajungă mare predicator, se întoarce acum să ne dea lecţii. Chiar el! Nu-l cunoaştem noi mai bine ca oricine altcineva? Şi mai poartă şi banda asta de neisprăviţi care-i târâie după el, ucenicii săi. I-a înşelat pe toţi să lase tot ce aveau şi să-l urmeze. Ce om sănătos la cap ar face acest lucru? Şi acum stau pe capul altora şi prostesc pe toţi că asta e voinţa lui Dumnezeu. Şi unde-i sunt minunile? Cu siguranţă nu e mai bun ca ceilalţi impostori care au mai trecut pe aici”.

Căci, într-adevăr, Isus nu a putut face acolo nici o minune, ca să revenim pentru un moment la relatarea iniţială. Şi atunci Isus le-a spus: “Un profet nu este nicăieri mai dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă”.

De aceea nu poate să-i meargă bine mult timp unui profet, unui preot acasă sau oriunde a reuşit pentru un anumit număr de ani să se simtă ca într-o familie şi ca acasă: pentru că tulbură, provoacă nelinişte prin modul său de a lucra, de a gândi, de a vorbi, cât timp nu mai face toate acestea pentru sine, ci în numele Altuia care l-a ales şi l-a trimis, nu să fie pe plac tuturor, ci să ajute pe cât mai mulţi să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Dacă ar fi un om normal ca toţi ceilalţi, poate ar funcţiona celelalte mijloace de aducere la tăcere, de transformare într-unul obişnuit ca ceilalţi din turmă, unul supus vocii şi moravurilor majorităţii.

Dar nu! Chiar de a plecat dintr-o familie obişnuită, dintr-un cerc ca toate celelalte, a ajuns să fie unul neobişnuit, pentru că nu se mai încadrează în tiparul obişnuit, e ca un spin în ochi uneori, unul care deranjează ordinea prestabilită pentru că are alte priorităţi, îl are pe El mereu în atenţie şi ştie că nu poate avea linişte dacă nu gândeşte, vorbeşte şi face ceea ce vrea El, cel care l-a chemat să nu mai fie doar un simplu om, ci preot, păstor, profet… Cum ar putea el oare explica toate acestea alor săi, indiferent că înseamnă rude, familie sau cei care i-au devenit în câţiva ani de pastoraţie mai dragi ca o familie?

Orice preot trăieşte cu teama că odată va veni momentul confruntării cu ceea ce, pentru cei care nu cred în Dumnezeu, Biserică, sacramente, va rămâne doar un imens mister inefabil. “Cine te crezi să gândeşti, să vorbeşti şi să faci altfel decât cum ne place nouă? Ştim noi cine eşti…” Şi atunci începe şirul de apostrofări, mizerii, calomnii, minciuni, se scot de la naftalină toate metehnele şi tot noroiul care a fost adunat în cei 2000 ani de existenţă a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, şi al ministerului Preoţesc de către toţi cei care nu au vrut să înţeleagă niciodată că aici e mai mult vorba despre ceea ce face Dumnezeu în noi şi prin noi, simple instrumente imperfecte, decât ceea ce am putea noi oamenii realiza. Sunt aceia care cred că ştiu, cunosc cine este acest Isus care vine şi astăzi în diferite forme între noi, în bisericile şi parohiile noastre, dar în realitate le-a fost şi le-a rămas mereu doar un străin, după cum străin le-a rămas şi sensul vieţii lor. O adunătură de numeroşi “nimeni” va striga întotdeauna celui care a reuşit să devină “Cineva” doar “Cine te crezi? Las că te ştim noi”. Păcat că esenţialul l-au pierdut de mult timp printre degete…

De două mii de ani încoace s-a folosit Dumnezeu de oameni imperfecţi ca mine, ca tine pentru a-şi face cunoscut Cuvântul, Evanghelia. Alegerea pentru o asemenea vocaţie devine, din păcate, din ce în ce mai rară, iar unul din motivele care generează această scădere este cu siguranţă teama de vocea majorităţii. Astăzi nu se mai practică. Preoţii sunt nişte ciudaţi singuratici. Dacă nu sunt pe placul majorităţii, se aruncă cu roşii stricate în ei. Iar majoritatea din cei care fac acest lucru nu sunt cei cu care ne putem mândri pe plan uman. Ne este prea teamă de vocea majorităţii şi de suportarea consecinţelor temerarei dorinţe de a fi altfel, de a provoca prin modul diferit de a fi, de fi mai întâi cu Dumnezeu şi apoi cu ceilalţi.

Oare de cine ne temem mai mult? Un părinte care-şi bârfeşte şi îşi denigrează copiii se face pe sine de ruşine, după cum e valabil şi pentru copiii care-şi necinstesc părinţii. Unii nu-şi dau seama că atunci când scuipă sau aruncă cu noroi spre Biserică, de fapt gestul se întoarce împotriva vieţii proprii. Nu noi suntem împreună Biserica cea vie, iar Cristos este capul? Este ca şi cum ai face acest lucru în faţa oglinzii, dar oglinda respinge şi aruncă totul înapoi, mărind consecinţele şi gravitatea la dimensiuni inimaginabile. De aceea nu a putut face Isus nici o minune.

Oare astăzi de ce nu se mai înfăptuiesc minuni? Evanghelia de astăzi vrea să fie o oglindă critică în care suntem obligaţi să ne aruncăm privirea. Ce anume vedem în ea? Nu cumva pe noi înşine? Nu cumva noi suntem cei care facem imposibile minunile lui Dumnezeu în noi?

pr. Claudiu Budău Ritul latin